Peisaj de piatra

Statea aproape nemiscat si privea marea. Tocmai dincolo de linia orizontului, unde vedea ca-n vis niste valatuci albi. Erau valuri inalte care se spargeau in larg, risipindu-se cu totul pana sa ajunga la tarm. Din cand in cand, inchidea ochii obositi de atata departare si se cufunda in timp parca pentru a lua aer, trezindu-se intr-un peisaj pe care nu-l uitase niciodata, un peisaj care-i fusese pictat in sange. Nici vremurile, nici marea si nici macar oamenii nu reusisera sa i-l destrame vreodata. Isi aducea aminte ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat intre timp, ca si cand cei aproape 60 de ani care trecusera n-ar fi existat. Isi aducea aminte peisajul care facea cat o viata de om. Si atunci, ca si acum, privea marea din acelasi loc.

De-acolo de pe mal, de unde incepea domol coasta unui deal, din fata casei de piatra. Era casa lui si langa ea inca una, tot la fel, de piatra, amandoua singurele case de pe un tarm salbatic.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe