Bugetul Uniunii, marul discordiei din Europa

"Curierul National" va ofera o prezentare succinta asupra celor mai importante teme aflate in dezbaterea UE: formarea bugetului, mecanismele de acordare a subventiilor, tarile care finanteaza rabatul britanic

Daca nu va alege sa paseze problema viitoarei presedintii a Uniunii Europene, respectiv Austriei, atunci cea mai mare provocare cu care se va confrunta Marea Britanie in cele sase luni de mandat va fi stabilirea unui buget european pentru perioada 2007-2013. Este o problema dificila deoarece rezolvarea sa presupune acceptarea unanima a unei politici privind viitorul Europei atat pe perioada functionarii acestui buget, cat si dupa aceea. Desi bugetul european are o structura fixa si se bazeaza pe institutii foarte dezvoltate, repartizarea sa depinde intotdeauna de viziunile si interesele politice dominante. Lupta pe care pare sa o fi declansat Tony Blair la inceput de mandat este una de "modernizare" a Europei, de transformare a acesteia dintr-o "simpla piata" intr-o "Europa sociala", competitiva din toate punctele de vedere. Dar reforma propusa de Guvernul Blair intampina opozitia celor mai importanti membri ai zonei euro: Franta si Germania (aceasta din urma cel putin pana la alegerile anticipate din aceasta toamna), si, cu toate ca nu se reduce la adoptarea unui buget european, depinde in mod esential de acesta. Discutiile din ultima vreme pe arena politicii externe par sa fi fost monopolizate intru totul de cauzele si consecintele dublei respingeri a Constitutiei Europene, astfel incat pana si proiectul prezidential al Marii Britanii apare strans legat de acest eveniment. Se uita insa astfel ca motivul principal al respingerii, atat in Franta, cat si in Olanda, a fost situatia economica a celor doua tari, adica tocmai bugetul european, pe care Blair nu pare convins sa il transeze. Cum va fi posibila atunci o reforma a Uniunii Europene? Sau, mai bine spus, de ce a ajuns bugetul european sa constituie o problema aproape nerezolvabila?

Ce este bugetul european?

Inainte de a-l privi ca pe o problema, ar trebui insa sa vedem cum se constituie acest buget, de la cine vin banii, in ce fel si la cine merg ei apoi, si, mai ales, in ce proportii. Contribuabilii la bugetul european sunt membrii Uniunii Europene. Nu este vorba de o taxa directa care se aplica cetatenilor, ci de venituri provenite din cateva activitati. In primul rand este vorba de taxele vamale la importul Uniunii (pentru 2005 sunt prevazute 10,7 miliarde de euro in acest sector, adica 10,2% din incasari); apoi de taxele la importurile de produse agricole acoperite de Politica Agricola Comuna (1,6 miliarde de euro, sau 1,6 la suta din incasari) si de contributia fiecarei tari, desprinsa din resursele Venitului National Brut (VNB) si calculata in functie de ponderea acestuia in VNB comunitar (77,6 miliarde de euro pentru 2005, adica 73,7% din incasari). Exista insa si resurse de TVA, care pentru 2005 sunt prevazute la 15,3 miliarde de euro, adica 14,5% din incasari. Totalul cheltuielilor prevazute pentru 2005 se ridica astfel la aproximativ 105,2 miliarde de euro, in timp ce pe 2004 acesta a fost de 109 miliarde de euro. Regulile stabilite prin Agenda 2000 impun ca maximul contributiei unui stat sa se ridice la 1,24% din Venitul National Brut al Uniunii Europene. Pe 2004, bugetul Uniunii nu a reprezentat decat 0,99% din VNB al Uniunii Europene, iar pe 2003, numai 1,02%, fapt ce a incurajat foarte mult unele puteri, dar mai ales Franta, sa sustina reducerea plafonului de contributie la 1%. In momentul de fata, bugetul este structurat dupa regulile acordului din 6 mai 1999, el presupune insa in fiecare an discutii tripartite intre Parlamentul European, Consiliul Uniunii si Comisie, discutii in urma carora decizia ii revine numai Parlamentului si Consiliului. Discutiile de anul acesta dintre Consiliu si Parlament au dus la votarea unui plafon de compromis de 1,06%.

Structura bugetului

Bugetul este compartimentat in sapte rubrici: Agricultura, Ajutoarele regionale, Politicile interne (cercetare, transport, securitate, cultura etc), Administratie, Activitati externe, Strategii de preaderare, Compensatii. La acestea se mai adauga Rezerva, care reprezinta un fond de siguranta (pentru cazul in care cresterea UE scade sub 2%, sau contributia unora dintre membri este insuficienta). Agenda 2000 a fragmentat cheltuielile pentru agricultura in doua piloane: pe de o parte avem cheltuieli cu produsele vegetale si cu cele animale, iar pe de alta parte cu dezvoltarea rurala. In privinta cheltuielilor legate de pregatirea pentru aderare, tot prin Agenda 2000 a fost constituita si o noua rubrica, ce cuprinde: Instrumentul agricol SAPARD, instrumentul structural ISPA si programul PHARE.
Desi tendinta generala este de scadere a cheltuielilor legate de agricultura (fapt ce incurajeaza de altfel si pozitia Marii Britanii, desi o reforma de tipul celei propuse poate parea prematura in raport cu ritmul scaderii subventiilor agricole), pe 2005 cheltuielile agricole au fost cu plus 6,2% mai mari decat pe 2004, iar pe 2006 se prognozeaza deja o marire a acestora cu aproximativ 4,2%. Subventiile pentru agricultura nu vor scadea cu adevarat simtitor decat in urmatorii 6-7 ani, intrucat se prognozeaza ca abia in 2013 sa se ajunga la 36,5 la suta. Pe masura ce bugetul UE alocat agriculturii se diminueaza, incepe sa se afiseze si un interes crescand fata de problemele dezvoltarii si ale cercetarii, ale coeziunii sociale si politicilor interne, astfel incat in 2013 bugetul acestora va fi de 2,2 ori mai mare decat este in prezent. Cu alte cuvinte, schitele in vigoare pentru bugetul european inclina spre o diminuare a importantei PAC in fata celorlalte paliere ale politicii europene. Discursul lui Blair nu poate sa se afle atunci intr-un dezacord total cu restul membrilor Uniunii. Drept dovada a acestui fapt sta si comportamentul liderilor europeni: in fata argumentelor britanice de reducere a bugetului PAC, nu s-a raspuns cu contra-argumente legate de insemnatatea Politicii Agricole Comune - fapt ce ar fi starnit mai mult ca sigur critica Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), care preseaza de multa vreme Europa sa renunte la subventiile la export, pentru a face loc pe piata si tarilor sarace -, ci cu conditionarea modificarii PAC de renuntarea la rabatul britanic. Cel mai important adversar al reformarii PAC nu este altul decat cel mai mare beneficiar al sau: Franta.

Politica Agricola Comuna si insemnatatea ei pentru Franta

La origine, in 1962, PAC se caracteriza prin preturi garantate pentru agricultori, prin subventii la export si un inalt nivel de protectionism. Scopul principal al acestei politici era de a asigura autosuficienta alimentara, de a moderniza agricultura europeana si de a asigura venituri echitabile taranilor. Pe parcursul timpului, insa, lucrurile s-au schimbat radical. Scopul acestei politici nu mai este azi atat acela de a sustine productia, cat de a intretine o mana de agricultori. Daca in 1950, in Franta, existau 3 milioane de agricultori, astazi nu mai sunt decat 600.000. Modernizarea agriculturii pe care a incercat-o s-a tradus pe de o parte prin marirea suprafetei medii exploatate de la 13 la 45 de hectare, dar si prin scoaterea de pe piata a celor care nu intruneau conditiile de calitate, protectie etc. In paralel cu cresterea teritoriilor productive, prin PAC s-a produs si o adevarata desertificare a zonelor mai putin productive, in ciuda multiplelor compensatii si forme de ajutorare propuse. Reforma din 2003 a dus la taierea ajutoarelor directe pentru productie si a intarit cel de-al doilea pilon al PAC, care se ocupa de prezervarea cadrului natural.
50 de miliarde de euro sau 43% din bugetul european sunt consacrate PAC, desi agricultura reprezinta mai putin de 2% din PIB-ul european si ocupa mai putin de 5% din forta de munca disponibila. Conform unui studiu al OCDE, 34% din veniturile agricultorilor europeni provin de fapt din ajutoare, iar la americani, numai 20 la suta. Consiliul european a decis in 2002 plafonarea PAC si reducerea sa treptata pana la finele lui 2013, astfel incat locul sau, care va ajunge sa reprezinte mai putin de o treime din bugetul european, sa fie luat de educatie si cercetare, care va ajunge astfel sa aiba un buget de 15 ori mai mare decat al PAC. Intentia este ca in 2013 politica agricola sa nu mai ocupe decat 0,30 la suta din bugetul Uniunii. In termeni de cost, PAC inseamna 2 euro pe saptamana platiti de fiecare european. Castiga insa agricultorii atatia bani? Raspunsul este foarte clar: nu. In ultimii zece ani de zile, pretul produselor agricole, si in special al cerealelor, s-a injumatatit. Cei care au profitat cu adevarat au fost cei care au vandut produsul final, si care de regula nu sunt agricultorii. Din aceasta evolutie a preturilor, datorata PAC, au pierdut pe de o parte agricultorii, iar pe de alta parte consumatorii, care nu au putut beneficia de ieftinirea produselor agricole. Ca sa intelegem despre ce este vorba, ar trebui sa precizam numai ca, in Germania spre exemplu, un agricultor primeste 65% din pretul de vanzare al unui ou, 40% pentru produsele lactate, si numai 4,5% pentru paine.
Franta beneficiaza de cele mai mari ajutoare financiare prin intermediul PAC, plasandu-se in fata Germaniei, cu 21% din ajutoare, sau 9 miliarde de euro. Acest acord a fost stabilit prin Tratatul de la Roma, prin care s-a convenit ca Franta sa suprime taxele vamale pentru Germania in schimbul unui ajutor pentru modernizarea agriculturii. De cealalta parte a Marii Manecii, britanicii, care se aprovizionau inca din secolul al XIX-lea din Commonwealth, s-au opus in permanenta PAC, dat fiind ca le aducea cele mai mici beneficii. In acest fel, ei au obtinut in 1984 rabatul care le reducea cu doua treimi factura la bugetul comunitar.
In ceea ce priveste noile tari intrate in Uniunea Europeana in 2004, acestea nu vor primi decat in 2013 echivalentul pe care il primeste astazi Vestul, in primul an primind numai 25% din acest total. Chiar si asa redus, ajutorul PAC le-a permis esticilor o ridicare a venitului agricol cu aproape 50 la suta in 2004. Desi bugetul PAC este sortit unei inghetari la sfarsitul anului 2006, ramane de vazut daca acesta nu va fi marit prin aderarea Romaniei si Bulgariei.
Cel mai puternic argument impotriva PAC ramane insa faptul ca 80% din bugetul sau merge catre 20% dintre agricultori, adica spre cei mai mari producatori, protejati de guvernele tarilor beneficiare.

Rabatul britanic

Un alt motiv de nemultumire pentru Franta il constituie participarea la finantarea rabatului britanic. Parisul ii ofera Londrei cel mai mare cec din Uniune: 1.417 milioane de euro, fiind urmata de Italia, cu 1.174 milioane de euro, si Spania, cu 707 milioane de euro. Cu ocazia summit-ului din 16-17 iunie, Tony Blair s-a declarat insa gata sa renunte la aceasta ''anomalie'' pe care o reprezinta rabatul britanic, daca si Franta va fi gata sa renunte la ''anomalia'' Politica Agricola Comuna. O sansa pentru Tony Blair de a reduce bugetul agricol s-a ivit in special inaintea intalnirii G8 de la Gleanegles, cand Bush s-a aratat mult mai incantat de ideea reducerii subventiilor agricole, in scopul ajutorarii exporturilor africane, decat de stergerea datoriilor si dublarea ajutorului Africii. Din pacate, insa, aceasta optiune a cazut, membrii G8 hotarand pentru cea de-a doua varianta. Ca atare, desi evolutia planurilor bugetare sustine planurile presedintiei britanice, opozitia Frantei si decizia Statelor Unite de a continua subventionarea agriculturii ar putea constitui doua obstacole insurmontabile pentru Guvernul de la Londra.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe