"Sa facem totul, tovarasi..."

Ioan T. Morar e poet, jurnalist la "Academia Catavencu", iar de anul acesta, editor al "Cotidianului" si (mai literaturiceste vorbind) romancier. Cartea cu care a debutat in aceasta din urma postura se numeste "Lindenfeld", e publicata de Polirom si a fost lansata la Bookarest-ul de anul acesta. Romanul e povestea unui sat-fantoma, fundat de pemi (nemti din Boemia), veniti in cautarea fericirii in Siberia imperiului, inainte de destramarea Austro-Ungariei, si abandonat incetul cu incetul, incepand din anii '80 ai secolului XX, odata cu plecarea tinerilor in Germania si disparitia fizica a batranilor. Lindenfeld e resuscitat artificial pentru cateva zile, populat cu actori si injectat cu iluzia vietii, intru fericirea unui singur spectator, un miliardar originar de aici, caruia biograful si fiul sau vor sa-i ofere o ultima intoarcere pe meleagurile natale, cu sprijinul neprecupetit al intreprinzatorului roman Petrica (uneori Reinhard) Florescu. Iar daca batranul n-ar fi avut bunul simt de a trece la cele vesnice, nimic n-ar fi impiedicat fictiunea sa se transforme in realitate perpetua, animata de incapacitatea cotidianului autohton de a face fata concurentei artificialului.
Printre cei "chemati" (momiti, platiti, resemnati) sa construiasca fictiunea Lindenfeld, grupul de studenti plecati "la peisaj" si integrati din joaca si curiozitate in comunitatea de ocazie functioneaza ca personaj-reflector, aproape "raisonneur"-ul prozei moderniste, care tine textul pe taramul real, in plin avantul lui catre absurdul (vecin cu realismul magic est-european) catre care autorul inclina.
Tentat, totusi, pe alocuri de maniheism si de usoara ingrosare a liniilor in crearea tipurilor umane care populeaza "Lindenfeld" (Petrica Florescu si traiectoria lui politica de carierist pre- si postdecembrist, profesorul marcat de vinovatia racolarii ca informator benign, scriitorul german testand o noua definitie a monogamiei, studenta Hannelore - "femme fatale" intelectuala, actorii Teatrului German, parliti, resementari si mediocri), Ioan T. Morar are o cuceritoare aplecare spre situatiile de un umor cumva sadic. Umorul din scena motociclistilor germani convinsi c-au fost pacaliti de prietenul care le povestise despre satul parasit (inclusiv cu poze), a actorilor umbland cu biografia pe scurt a personajelor agatata de gat si incercand sa lege conversatii citind de pe cartoane, deturnarea vacilor dintr-o comuna vecina, programate sa treaca si prin Lindenfeld ca sa para de acolo, sarcina de serviciu a angajatilor lui Florescu de a scrie vederi si epistole catre locuitorii-fantoma.
"Lindenfeld" e, in acelasi timp, istoria tribulatiilor unei mici lumi la fel de fictive pe cat de palpabila, a instalarii pe nesimtite in familiaritatea unei inventii la ani-lumina de viata de zi cu zi a eroilor si a chestionarii identitare, la capat de drum, a celui plecat sa-si construiasca existenta departe de familie si familiar. Discursul interior al acestuia nu concureaza, insa, real efortul inaugural al lui Florescu & co.: el, dictatorul fara voie si fara stiinta, nu poate nici pe departe intrece sarabanda intru abandonarea sinelui a supusilor prinsi in capcana fictiunii. Pentru ca (una din cheile metaforice ale romanului sta intr-o replica din final a lui Florescu) epopeea de balci a repopularii Lindenfeld-ului (pana la salcamii - "linden" din numele satului) e o parabola pentru reprezentatia sinistra cu un singur spectator care-a fost Romania ceausista. In care Petrica Florescu si confratii lui "faceau totul" ca fictiunea sa prinda coaja autenticului, sub care coaja constiinta identitatii se prabusea incet si sigur.

---

Despre autor: