Poveste cu fetita Cristina

Vi s-a intamplat vreodata sa intalniti un copil frumos, care numai prin simpla sa prezenta sa vi se para ca este prea serios si responsabil pentru varsta lui? Cristina este un copil simplu, de la tara.

Am intalnit-o pe un drum prafuit la Vistea de Sus. Mi se parea ca face parte dintr-o poveste frumoasa cu copii si bunici. Era imbracata intr-o rochita dichisita albastra si avea pe cap o palarioara roz pe care tot o tinea cu mana. Ca sa nu o arda soarele. Se uita la noi ca la niste intrusi, incercand sa evite fotoreporterul, de care se fereste simtindu-se oarecum agresata. Privirea ei ne spune de la inceput: ""Ce-mi stai in cale? Nu vezi ca am treaba?"". Cara dupa ea o bocceluta si un sufertas mare cu ciorba. Pentru parintii care erau pe camp si intorceau fanul cosit cu doua zile in urma. O trimisese bunica.

DICHISITA. Asa dichisita cum plecase de acasa, ea avea drumul ei. Avea o rochita albastra si o palarie roz, dar tipic sibiana. Nu plecase la joaca sau la bunicuta din satul vecin. Strabate cu viteza campul sa ajunga mai repede la parinti. Ne tinem dupa ea, dar lasam pasul domol, de frica sa nu o speriem. Ceea ce nu ne iese foarte bine, pentru ca ajunsa pe o tarla deja cosita se arunca in bratele tatalui sau speriata. Tatal, Ion Faciu, din Vistea de Sus, un barbat imbatranit de vremuri si munca mult prea devreme, ne priveste intrebator. Intelege rostul nostru acolo si incepe sa ne povesteasca despre fetita. Este premianta si nu rateaza ocazia sa ne recite o poezie. Undeva mai incolo, mama isi vede de fan nestingherita. Nici nu ne observa. Fetitei ii place sa citeasca. E in clasa I si ii place sa se joace. Prietena ei cea mai buna este Larisa, o fetita cu care se joaca atunci cand are timp.
Am descoperit astfel un copil frumos de la sat ca multi altii. Un copil care stie ce inseamna indatoriri, iar responsabilitatea o invata de mic. Un copil pentru care timpul liber nu inseamna numai joaca. Un copil care e copil in bratele parintilor si alaturi de colegii de joaca. In rest poate fi chiar un om mare. Am plecat, lasandu-i pe acei oameni sa-si continue munca. Ei nu au timp de pierdut.

Lipitanii, mandria Romsilva

Sambata de Jos este cunoscuta nu numai datorita turismului, ci si hergheliei de lipitani. ""Cea mai reprezentativa"", cum spunea un reprezentant Romsilva, institutia care detine caii, herghelia numara nu mai putin de 350 de exemplare si este recunoscuta pe plan international. A fost infiintata de Samuel Bruckenthal, consilier intim al imparatesei Maria Tereza. Lipitanii sunt o rasa originara din Croatia si au fost obtinuti prin incrucisarea succesiva a altor patru rase de cai. Sunt destinati atelajelor si agrementului, fiind printre cei mai cautati de iubitorii echitatiei si nu numai. In 1913, herghelia a fost mutata in Ungaria, dar din 1920 statul roman a reinfiintat-o. Din efectivul de 350 de cai, 10 sunt de crescatorie si reprezinta mandria crescatorilor. Ei sunt crescuti numai pentru monta si beneficiaza de un regim aparte din punct de vedere al alimentatiei, al plimbarilor si al ingrijirii. Dresajul unui lipitan dureaza in medie patru-sase ani, si asta numai daca promite.
Un lipitan care face parte din aceasta categorie nu are o viata prea linistita. Pana la sase luni ramane cu iapa, apoi timp de aproape trei ani este dus la o alta crescatorie. O comisie nationala se intruneste pentru a verifica aptitudinile cailor si da verdictul: monta, atelaj, dresaj clasic sau de calarie. Un cal foarte bun ajunge sa coste peste 30.000 de euro, dar nu este de vanzare, fiind considerat mult mai valoros ca reproducator. In rest, pretul variaza intre 50 si 100 milioane de lei. La herghelia de la Sambata de Jos, medicul veterinar are in evidenta toti caii, incepand cu anul 1920. (Adrian Mogos, Andreea Tudorica)

Antrenamente pentru concursul de atelaje

PRET. O ora de calarie costa 300.000 de lei

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe