Amatorul de chilipiruri

Subiectul e mare in tarile unde si piata artei e mare. La noi, piata artei e mica. Din care cauza, orice discutie inflamata despre primejdia pe care o reprezinta falsificatorii ramane mica si fatalmente in marginea problemei. La noi, nu falsificatorii sunt motiv de scandal. Si nici macar galeristii, care le distribuie, din ignoranta sau in cunostinta de situatie, productia. Daca vrem sa apucam subiectul de cap, nu de coada, atunci trebuie sa scriem despre amatorii avuti, de chilipiruri. Despre cei noi, care au facut bani usor si repede si, in temeiul grabei cu care au strans averi, se socotesc aparati de banii lor chiar si in relatia gingasa si plina de necunoscute cu obiectul de arta. Noii imbogatiti sunt usor de pacalit. Mai ales ca foarte multi dintre ei pe pacaleala mizeaza. Vor Grigoresti si Luchieni autentici cu cheltuiala mica din comertul paralel - cel care nu da certificari scrise si care ocoleste fiscul.
Au indreptatirea profesionala sa dezbata chestiunea falsurilor doar persoanele care se pricep bine la originale. Relatia fals-original nu e o treaba de o zi sau de o campanie a presei. E o meserie in toata regula. E stiinta curata.
Legea patrimoniului a hotarat ca, in Romania, spre deosebire de practica internationala in domeniu, fiecare negustor de arta sa faca obligatoriu pereche cu un consilier - expert. E ca si cum i-ai impune fiecarui comerciant de frigidere sa aiba langa el un expert frigotehnist. Platit de comerciant, expertul, ca agent al statului in cauza calitatii, ar urma sa-l convinga pe cumparator ca obiectul pe care si-a pus ochii nu e bun de nimic!!! Aceasta Lege romaneasca a patrimoniului e intocmita de oameni care stiu ei multe despre patrimoniu, dar nimic despre comertul de arta. Partea care
trebuie sa apeleze la expert,
atunci cand da pe un tablou cat pe un automobil de lux, e cumparatorul. N-o sa gasim in toata lumea un singur negustor atat de nebun incat sa-l previna pe client ca tabloul la care acesta tocmai se uita e un fals.
Eu n-as fi nici de partea negustorilor care umbla cu contrafaceri, dar nici de partea chilipirgiilor care, cand sunt scarpinati la vanitate, cumpara orice prostie convinsi ca banii ii situeaza automat deasupra stiintei. Ca tablourile se cumpara cu teancul de euroi, nu cu pricepere si gust indelung exersat.
Oare nu-i ciudat ca, scriind despre falsificatorii de tablouri, presa nu-i pomeneste si pe clientii care au vrut sa cumpere ieftin si pe sub mana lucrari de mare valoare?
In comertul de arta, zicala ca nu-i prost cel care cere, e prost cel care plateste e la fel de motivata ca in oricare alt gen de comert.

---

Despre autor: