Odata ce te-ai nascut...

Regizorul e Marco Tullio Giordana (55 de ani, aflat la al saselea film). In compozitia inevitabil pestrita a festivalului (si a Selectiei de filme aferente), e loc pentru toata lumea: si pentru cineasti excentrici, si pentru exotici, si pentru ermetici, si pentru neintelesi, si pentru superpopulari etc., etc.;
Dar in ce context apar romanii? Intr-o noapte, un baiat de 12 ani (dintr-o familie instarita din nordul Italiei), aflat pe un iaht de vacanta, in Mediterana, cade, neobservat de nimeni, in apa; dupa ore in care moartea ii da tarcoale, va fi salvat miraculos de cineva de pe un mic vas cu imigranti clandestini (de toate culorile: africani, indieni, est europeni, inghesuiti, fara apa, pe o sandrama plutitoare, sigura cat o coaja de nuca). Salvatorul e un tanar roman, cu o figura care iradiaza duritate si inocenta in acelasi timp; regizorul povesteste ca a ales interpretul, Vlad Alexandru Toma, nu numai pentru ca are ""fizicul pentru rol"", dar mai ales pentru sensibilitatea lui iesita din comun in fata camerei, desi n-a mai jucat pana acum niciodata. Personajul romanului are credibilitate, ca si asa-zisa lui ""sora"" din film (care nu e jucata de o tigancusa autohtona, desi seamana, ci de o adolescenta italianca, cu tata egiptean). A nu se intelege ca ""romanii din film"" ne-au placut pentru ca, in fine, sunt ""pozitivi"" (mai ales ca sunt pozitivi doar jumatate din film, pana la urma tot fura si fug, iar minora ajunge sa faca prostitutie la Milano). Important e adevarul (social si psihologic) pe care filmul il distileaza, fara sa mizeze pe efecte pitoresti si sucind gatul retoricii. Din gesturi, din priviri, din exasperarea si mizeria de pe vas si apoi din ""lagar"" intelegi altfel decat pana acum ce inseamna azi o realitate incaputa intr-o formula-sablon: ""drama imigrantilor"". Intelegi o data cu copilul salvat, care ajunge sa iubeasca aceasta ""fata urata"", pe care o percepe fara prejudecatile mortificante ale adultilor.
In cu totul alta ordine de idei, le-am ramas datoare cititorilor, peste week-end, cu povestea ""absentei"" lui Catherine Deneuve de la propria ""Lectie de cinema"". Am realizat acum ca imaginea care i se asociaza - de creatura impecabila, glaciala, intru totul calculata - e doar o fictiune bine pusa la punct, de o mare timida! M-am asezat, special, in fata (ca s-o vad cat mai bine!), la doi-trei metri de cele doua fotolii care asteptau protagonistii. Cand a intrat, cu alai si aplauze, i-am vazut crisparea abia mascata de un aer aferat; gazdele au invitat-o sa ia loc
intr-unul din cele doua fotolii;
s-a asezat si, spre dezamagirea mea, nu o mai vedeam decat din semiprofil! Dar - asa cum se intampla uneori cand iti doresti un lucru foarte mult - abia asezata, Catherine Deneuve, incredibil, se ridica si schimba fotoliul! Spre disperarea organizatorilor, care se reped si-i susotesc sa se mute inapoi! Ceea ce ea refuza, cu un aer de nervozitate agasata! Nu conteaza ca i s-a pregatit celalalt loc! Acum era plasata, cu fata, in directia privirii mele. Si timp de aproape doua ore, fascinant n-a fost textul propriu-zis, ci fata lui Catherine Deneuve ! De pilda aura ei de melancolie, amuzata si flatata, la auzul ""discursului de indragostit"" pe care i l-a adresat presedintele festivalului, care
i-a oferit si o ""Palme da€™Or"" onorifica, pentru intreaga cariera, ca o consolare - tarzie, dar nu tardiva - a faptului ca n-a fost niciodata premiata la Cannes, desi ar fi meritat sa fiea€¦ Gilles Jacob a omagiat si eleganta cu care Catherine Deneuve ""a stiut sa ia virajele si fetele, adecvandu-le timpului"" (in franceza, un bun joc de cuvinte: ""les virages et les visages"").
Dupa discursul lui Gilles Jacob, Catherine Deneuve a exclamat, zambind, ""Totul a fost spus!"", si se vedea limpede cat de mult si-ar fi dorit sa tasneasca din acel fotoliu si sa scape de corvoada. Ceea ce a urmat a fost o mostra de interviu chinuit, fara pic de comunicare intre ""parti"". Cel care i-a adresat intrebarile are o binecunoscuta experienta de televiziune (Frederic Mitterand, actualmente si autorul unei carti de succes in Franta, in care isi povesteste traseul, incluzand ""destinul lui homosexual""). Din vina exclusiva a conducatorului discutiei, dialogul a fost plat, ezitand, reiterand lucruri stiute, cu cateva fragmente din filme alese fara nici o noima (si in timpul carora actrita, din ce in ce mai politicos plictisita, se repezea sa-si aprinda o tigara). Inelul ei cu o piatra imensa si rotunda, verde inchis, trepida pe fundalul rochiei negre, cu insertii de dantela si matasea€¦
Si totusi, chiar si din aceasta discutie ratata, am ramas cu o rasturnare de imagine: Catherine Deneuve nu e, cum se spune, o femeie ""de cariera"" sau ""de cap""; succesele din cinema i-au facut placere, dar nu i-au monopolizat viata. Iar in viata a fost foarte putin actrita. Aici, Mitterand a reusit sa puncteze: ""Spre deosebire de barbati, femeile au mult mai putin vanitatea talentului lor, a carierei lor. Pentru o femeie, ceea ce conteaza cel mai mult e fericirea. Si Catherine e asa"".

---

Despre autor: