Fragment de roman
A trecut o luna de cand Viermele nu a mai dat nici un semn de viata. O luna de suferinta continua, nemiloasa, de rauri de transpiratie, de stari halucinatorii imparabile, de greturi, de varsaturi, o luna in care dormito
Fragment de roman
A trecut o luna de cand Viermele nu a mai dat nici un semn de viata. O luna de suferinta continua, nemiloasa, de rauri de transpiratie, de stari halucinatorii imparabile, de greturi, de varsaturi, o luna in care dormitorul mi s-a umplut cu sticle de coniac si cu chistocuri de tigara. Traiesc intr-o dezordine inimaginabila. Imi gatesc rareori cate o portie de cartofi prajiti pe care o consum in fata televizorului, incercand sa ma concentrez asupra actului ingurgitarii, caci imaginile de pe ecran nu mai ajung la mine. De fapt, nimic din realitatea celorlalti nu mai ajunge la mine. Am ajuns la insensibilitatea extrema.
- Ce faci, ma? a intrebat Bog, privind stupefiat gunoaiele din centrul camerei. Ia te rog oala asta cu zoaie ca sa sed si eu undeva.
- Ia mai dute-n p... si tu. Du-te acasa si da-mi pace.
Acesta este, invariabil, raspunsul meu. Nu am nimic impotriva lui Bog. Continua sa ma viziteze pentru a-mi citi textul la care, indiferent cat de decrepita imi e starea, nu am cum sa renunt. Dimpotriva, scrisul e singura legatura pe care o am cu lumea. Sau poate gresesc. Fiindca transa imi readuce in urechi vocea dublului meu.
Cu Dantevera am avut un mic conflict atunci cand, vizitandu-ma, s-a apucat sa-mi faca ordine prin casa. Am spart aspiratorul de perete, pe motiv ca zgomotul ma facea sa intru in para. Fata, zapacita de rapiditatea si violenta cu care actionasem, a lasat balta totul si a plecat cu ochii in lacrimi.
Sa o luam de la inceput. Si sa o luam sistematic.
1.Cu patru saptamani in urma am primit un telefon de la mama. Ii era dor de mine. Nu ma vazuse de un an si isi dorea din tot sufletul sa-mi pierd vremea cateva zile "pe-acasa". Am acceptat, gandindu-ma ca acea "iesire" urma sa-mi alinte putin durerea psihica. Cateva ore mai tarziu ma aflam in autobuzul ce ducea la gara. Sedeam pe un scaun si priveam, indiferent, pe fereastra. Apoi, s-a intamplat. Autobuzul a oprit la un semafor ce arata culoarea rosie. Inexplicabil, creierul mi-a soptit ca ceea ce facea autobuzul era nefiresc. In urmatoarea clipa eram in picioare, dardaind de spaima. Para imi afecta mai ales picioarele, racindu-le in intregime, si obligandu-ma sa ma pliez pe tija metalica de care imi pastram de obicei echilibrul. Ce se intampla de fapt? Eram pus intr-o situatie ireversibila. Faptul ca ma urcasem in autobuz presupunea imposibilitatea de a iesi din el pana la urmatoarea oprire. Ei bine, aceasta oprire nu depindea de mine, ci de un altul. Lucru pe care creierul meu il considera nelalocul lui. Asta, pe de o parte. Pe de alta parte, faptul ca oprise si ca aceasta oprire nu declansase deschiderea usilor era o alta problema. Orice obiect este facut, construit, produs cu un obiectiv anume. La fel, o masina e facuta pentru a rula, pentru a transporta. Interiorul ei este ocupat intodeauna temporar. Cand masina se opreste, obligatoriu usile i se deschid. Asa e logic, nu? Asa gandeam atunci, privind usile care continuau sa ramana tepene. Acalmia celorlalti calatori mi se parea si ea discutabila. De ce eram singurul inspaimantat de problemele astea? De ce, ei, oameni ca si mine, nu reactionau intr-un mod asemanator? Astfel, am ajuns la ideea de conspiratie. Nu m-am intrebat niciodata de ce nu foloseam semaforul pe post de cauza. Doar el era vinovatul principal. Intre timp, am gasit raspunsul. Semaforul era al dracului de afara. Semaforul putea fi folosit ca tertip pentru o conspiratie. Sau pentru un jaf. El nu era o persoana, era doar o masinarie aparent personalizata. Autobuzul in care ma aflam, in schimb, era controlat de o fiinta, una care era capabila de o conspiratie. Chiar daca, pana la aparitia culorii verzi, mi-am citit datele din buletin de douazeci de ori, reusind astfel sa ies din para, am fost nevoit sa-i telefonez mamei si sa-mi aman vizita. Trenul ma putea ucide.
2. Cu trei saptamani in urma am decis sa-i duc lui Bog o parte din manuscrisul la care lucrasem. Nu inteleg nici acum de ce am chemat liftul si de ce am ramas nepasator cand usile metalice m-au inchis intr-o cutie aproape ermetica. Sigur, cand le-am auzit atingerea si am inteles ca as putea ramane blocat acolo timp de cel putin trei ore (se spune ca de atat au nevoie cei de la deranjamente pentru a intra in actiune), am intrat in para. Durerea a dilatat timpul. Cand usile s-au deschis eram palid si respiram ca un caine. Atunci am inteles ce e aceea claustrofobie. Pentru detalii, vezi punctul 1.
3. De cand intrasem in para, ma plimbam zilnic prin parcul din apropierea locuintei mele. Rasuflam cu pofta aerul rece, tomnatic, sau ma lasam spalat de ploaie, incercand astfel sa regasesc realitatea, sa ma bucur de lucruri pe care, altadata, nu le bagam in seama. Cu doua saptamani in urma, am decis sa ies din oras si sa ma plimb printr-o mica padurice cu care ma familiarizasem in timpul orelor de practica din scoala elementara. Cand am luat hotararea asta, nu anticipam ca o poienita aflata in varful dealului avea sa-mi provoace una dintre cele mai ample si mai dureroase halucinatii. N-am inteles niciodata ce e aceea agorafobie. Semnificatia acestui cuvant mi se parea incredibila. Ce anume te poate inspaimanta atunci cand esti intr-un spatiu deschis? Acolo totul depinde de tine, de vointa ta. Ei bine, halucinatia pe care mi-a provocat-o acel spatiu deschis se datora exageratei distante dintre ochii mei si lucrurile pe care le priveam. Acea uriasa deschidere a spatiului mi se parea halucinatorie pentru ca ochii mei se obisnuisera cu lucrurile apropiate. Din acest motiv, norii au inceput sa se legene, iar pamantul de sub picioare s-a surpat, abandonandu-ma unui abis imaginar. Am ridicat mainile in sus si am inceput sa zbier. Coboram cu o viteza ametitoare in mine, iar ochii mi se invarteau in cavitatile lor de parca as fi trecut, succesiv, prin sute de stari de lesin. Am ajuns acasa cu hainele incarcate de noroi si de scaieti lipiciosi. Duceam sub brat o sticla de coniac. (Agorafobia mai poate fi interpretata, sub impactul flashbackului, ca nevoie de a nu mai "experimenta" spatiile care au produs claustrofobia, deci ca limitare voluntara a spatiului)
4. Curand am inteles ca nici un sentiment interior, cum era cel al bucuriei sau al trisetii, nu mai avea substanta fada de dinainte. Creierul meu exagera totul. Starea mea emotionala era extrem de labila. Daca ma bucuram, penisul intra in erectie, corpul incepea sa tremure si ma apropiam de extaz. Cand era vorba de o tristete sau de o halucinatie, intram in para. Daca simteam o durere la baza unui dinte, eram fericit. Ma lipeam de ea stiind ca e REALA. Asa am inceput sa-mi tai antebratele cu cutitul. Asa am inceput sa ma masturbez cu un pix infipt in anus. Obiectivul meu principal era acela de a scapa de halucinatie. Era cea mai agresiva. Si faceam totul pentru a reveni la normal. Daca ar fi sa vorbesc acum despre o dimensiune etica, as fi impertinent. O spun inca o data, durerile halucinatiilor te reduc automat la o stare animalica unde antinomii ca rau/ bine sunt inexistente.
5. Apoi, cu doua zile in urma, am inteles ce se intampla cu mine. Durerea halucinatiei imi poruncea sa revin la droguri. A fost ca si cum vocea dublului meu a soptit ceva de genul: "daca fumezi din nou iarba, ai sa scapi, crede-ma!" N-am crezut, desigur.
6. Iata, asadar, principalele etape care m-au fortat sa pornesc o lupta acerba cu realitatea. Fiecare efort pe care il depuneam in momentele de halucinatie aducea cu sine o farama de insensibilitate. Para ma facea sa lupt impotriva logicii pe care o invatasem de-a lungul vietii, ma facea sa reconsider toate legile acesteia si sa creez altele noi, adica legile dependentei mintii mele de droguri. Intelegeam ca Viermele ma punea la incercare. Probabil ca planificase toate acestea inca inainte de a ma vedea la fata. Trebuia sa vad si sa simt totul.
7. A trecut o luna de cand Viermele n-a mai dat nici un semn de viata. Reusesc cu greu sa ies din para. In fiecare dimineata ma trezesc si imi intind oasele, zambesc si-mi privesc camera, simtind ca sunt acolo, ca pot sa gandesc ca sunt acolo. Mananc un ou fiert si sunt fericit ca ii simt gustul, ca ii pot gandi gustul. Beau o cafea si fumez o tigara intr-o stare de reverie. A trecut o luna de cand mintea mea n-a mai fost lenesa. Stau si privesc masa fara sa ma gandesc la nimic. Sunt fericit ca nu mai gandesc nimic. Vreau sa fiu un om banal. Nu vreau sa fiu un nebun, un rebel, sau un ciudat. Nu, vreau sa fiu ca toti ceilalti, sa ma plimb cu autobuzul, cu trenul, sa urc zece etaje cu liftul, sa.... Da, e un gand frumos. Dar cam utopic, cel putin in acest moment. Vreau sa o revad pe Dantevera. Vreau sa reiau discutiile cu Bog. Si nu mai vreau sa-l vad pe Vierme. Asta din urma, insa, nu prea depinde de mine.
8. Pe langa zecile de fobii pe care mi le-am insusit deodata, am mai nou tot felul de ticuri. Spre exemplu, imi aleg cu mare grija locul pe care stau, ca si cum de acesta ar depinde starea mea psihica ulterioara. O fac instinctiv, fara sa ma intreb care sunt cauzele unui astfel de comportament. Daca port la mine diplomatul, il tin intotdeauna in mana dreapta. Stanga mi se pare prea vulnerabila. De multe ori am fost pe punctul de a parasi geanta din pricina faptului ca, in mintea mea, bratul stang fusese smuls de o uriasa greutate. Aleg stradutele pe care sunt cat mai putini trecatori. Nu mai agreez deloc spatiile pline de oameni. Incep sa ametesc si intru repede in claustrofobie. Iar asta se intampla fie ca e vorba de un spatiu inchis, fie ca e vorba de unul deschis. Alunec uneori, si aproape inconstient, in ipohondrie. Cand cumpar sticla de coniac, o rog pe vanzatoare sa o stearga de praf inainte de a-mi fi inmanata. Suflu bine in filtrul tigarilor. Ma spal de o suta de ori pe maini. In schimb, traiesc intr-un gunoi incredibil. Ipohondria mea este functinala numai cand e vorba de lucruri straine.
9. Nevoia de a reveni la realitate, m-a facut un inversunat admirator al filmelor underground. Vorbesc aici nu doar despre obscenitati sexuale, cum ar fi scene in care se ingurgiteaza excremente sau pasaje violente de zoofilie (filmele cu gay mi se par plictisitoare), ci de ceea ce unii numesc filmele HARD-CORE. Pentru realizarea lor sunt recrutati narcomani impatimiti care, in schimbul catorva zeci de doze, sunt in stare sa ucida in fata camerelor de luat vederi o fetita de doar cinci ani, dupa ce au violat-o. stiu ca e hidos, insa o repet (pentru a cata oara?): senzatia de durere fizica, chiar daca este rezultatul unei reactii psihice (reticenta, groaza), ma ajuta sa reating pamantul. In fiecare zi stau ore in sir in fata calculatorului si privesc mii de scene inspaimantatoare: canibalism, ritualuri satanice (taierea membrelor pe un subiect viu, inclusiv a penisului), pedofilii, executii, accidente (obligatoriu mortale), s.a.m.d.
10. Plutesc. Siluetele celorlalti imi par fantomatice. Am senzatia ca sunt bucati de vata in care mana mea ar intra cu usurinta. Concretul e o amintire. Traiesc intr-un vis ciudat care isi are propriile reguli, reguli asupra carora eu nu am cum sa intervin. Traiesc intr-o lume in care, inteleg acum, nici macar nu m-am nascut.
11. Visele mi-au fost invadate de culori care nu exista. In vis nu mai sunt un protagonist, un personaj, ci un gura-casca. Nu mai exista un scenariu al subconstientului. E vorba doar de o lumina macerata, care explodeaza brusc in milioane de culori inexistente. Si toate aceste culori imi dau o senzatie de sublima satisfactie. Nu o data am avut polutii din cauza lor.
12. Inteleg lucruri pe care nu le-am inteles niciodata. inteleg de ce Bubu era ingrozit de prostia oamenilor. Pentru ca era incredibila. Acum, am nevoie doar de certitudini. Fac o terapie cu certitudinea. Ceea ce nu se supune logicii cauzale, imi provoaca anxietate si ma baga in para. Inteleg poezia. Inainte de a consuma droguri, citisem vreo zece volume de poezie, toate prezente si acum in programa bacalaureatului. Cu totul altfel stau lucrurile in momentul de fata. Citesc in fiecare zi o carte de poezie. O citesc de sapte-opt ori, cu creionul in mana. Imi dau seama imediat cand e vorba de o poezie mediocra, sau de una de-a dreptu' proasta. Ciudat e ca nu am exercitiul critic, nu am lecturile necesare, in domeniul acesta, pentru a putea "vedea" ceva ce cu doua-trei luni in urma ar fi fost invizibil pentru mine. Asa am inceput sa fac cronica literara.
13. Sunt dependent de droguri, si tot ceea ce pare avantajos in viciul meu e inghitit de moarte. Cat mai am, oare, pana la ignoranta suprema.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.