Iolanda Malamen: Nicolae Manolescu, chiar nu va e dor de cronica saptamanala pe care ati tinut-o (dumnezeule!), treizeci si doi de ani?
Nicolae Manolescu: Nu, nu mi-e dor. In momentul de fata am alte interese. A fost o etapa importanta probabil
Iolanda Malamen: Nicolae Manolescu, chiar nu va e dor de cronica saptamanala pe care ati tinut-o (dumnezeule!), treizeci si doi de ani?
Nicolae Manolescu: Nu, nu mi-e dor. In momentul de fata am alte interese. A fost o etapa importanta probabil in biografia mea, dar nu stiu daca as mai avea rabdare sa citesc doua carti pe saptamana si sa mai scriu despre ele. Incerc sa-mi petrec ultimii ani din viata scriind si terminandu-mi Istoria critica a literaturii romane. E cu totul altceva. Calinescu spunea la un moment dat: "Eu nu mai citesc carti. Citesc autori si pana la urma o sa ajung sa citesc literatura" (citez aproximativ). Da, eu nu mai citesc carti, citesc autori si pana la urma o sa ajung sa citesc literatura. Am privirea focalizata altfel ca inainte.
I.M.: Da, treizeci si doi de ani neintrerupti va sint de ajuns. Sunteti un fenomen.
N.M.: Am scris foarte multa vreme cronici literare. E adevarat, era o efemeritate mai pronuntata a comunicatiei, dar acum o anume oboseala si o anume rutina acumulata in ultimi ani m-au facut sa renunt la ele.
I.M.: Ati primit de curand Marele Premiu Prometeus, "Opera Omnia", de un miliard de lei, premiu care pentru un scriitor occidental nu reprezinta o suma foarte mare, dar pentru scriitorul roman este de nevisat.
N.M.: Este cel mai substantial premiu pe care l-am primit vreodata si am primit destule, nu ma pot plange. Daca ne referim la premiile din alte parti, el nu reprezinta cine stie ce. Pentru mine insa, acum, a fost un "petite fortune", cum zice francezul, trebuie sa recunosc. El imi permite sa-mi implinesc un vis mai vechi cu care credeam ca voi muri, fara sa-l vad realizat.
I.M.: Precis o casa la tara.
N.M.: La tara e un fel de a zice. Ea e undeva langa Campulung, pe un deal, de unde vad muntii pe care i-am urcat toata viata impreuna cu fiul meu.
I.M.: Dupa cite stiu, va bucurati de vecini care si-au stabilit si ei in acel peisaj, portiile lor de visare.
N.M.: Sunt vecin cu Patapievici, intr-un sat apropiat e Gheorghe Dinica, Ilfoveanu... Fara acesti bani visul meu ar fi ramas probabil numai vis si, privind inapoi, mi-as fi spus: "Mi-am implinit toate visurile, mai putin unul singur".
I.M.: Ce v-a determinat sa va retrageti din viata politica si sa nu mai participati deloc la umorile ei?
N.M.: Am descoperit in primul rand ca n-am vocatie politica. Miscandu-ma vreme de ani buni printre atatea animale politice, din care unele mai sunt si acuma in activitate, mi-am dat seama ca nu sunt ceea ce se cheama un animal politic. Imi tot aduceam aminte de o discutie sau mai multe, pe care le-am avut cu Ana Blandiana, pe la inceput de tot, in iarna lui '90 cand lucrurile nu se asezasera si ea era membra in CPUN. Am fost dus de cateva ori cu masina acasa si, in coltul stradelei unde locuiam, ea mi-a spus: "Uite, e ora 5-6 (n.r. - dupa amiaza), am plecat de la sedinta (CPUN) si o sa ajung acasa, o sa deschid televizorul si o sa aud ca s-au hotarat alte lucruri decat cele pe care le-am hotarat noi acolo". Eu i-am spus: "Dar de ce se intampla asa ceva?" Mi-a raspuns: "Se intampla pentru ca unii raman pana la capat, iar altii pleaca la ora 6. Vezi, eu mai trebuie sa mai si scriu, de aceea plec mai devreme." "Pai, aici este toata problema noastra, i-am spus, ca nu ne-am hotarat inca: scriem sau facem politica."? Mi-am amintit aceasta discutie (care s-a repetat de cateva ori in decursul acelor ani) si de asemenea mi-am amintit cum imi spuneam: "Ia sa mai scurtez eu programul politic, ca n-am scris azi nimic, sau n-am citit de trei zile o carte", ceea ce era un lucru de neconceput pentru mine. Pana la urma mi-am dat seama ca ma plictisesc sa fac politica.
I.M.: Numai plictiseala v-a facut sa renuntati?
N.M.: Nu, a mai fost un motiv, mult mai profund, pentru ca, peste aceasta plictiseala as fi trecut. In fond, am trecut de multe ori si m-am invatat sa fac lucruri pe care nu credeam vreodata ca le voi face. Mi-am dat atunci seama de o caracteristica a politicului pe care n-o gandisem niciodata inainte, si anume ca el este la fel de irational, cum este de pilda economia, cum este societatea. Eu cred despre mine ca sunt un om cu o anume logica, si daca am o premisa o dezvolt coerent si ajung la o concluzie plauzibila. Daca incep sa spun un lucru, il spun pana la sfarsit, cat de cat ordonat sau sistematic. Am constatat ca in politica logicul sau logica n-au nici o cautare. Se intampla lucruri pentru care eu n-am nici o explicatie. Oameni pe care daca ii priveam cu atentie ii vedeam totalmente lipsiti de carisma si de trecere, dar aveau un succes electoral nemaipomenit. Altii in schimb, plini de haz, n-aveau deloc succes. Explicatia nu e intotdeauna ca politicul isi creeaza un anume sistem si promoveaza, sa spunem, pe filiere mai mult sau mai putin specifice, nu valori, ci oameni potriviti cu misiunea de moment. Deci, nu ma gandesc acum la faptul ca o lista cu 6-7 personalitati, din 1990 (in care figurau Plesu, Liiceanu, Caramitru, Dinescu)... n-a avut destule voturi ca sa intre in parlament, unde au intrat in schimb, pe listele FSN-ului o droaie de mediocritati. Nu, nu ma gandesc la asta. Asta e o problema care tine de institutia politicului. Eu ma gandesc la lipsa de ratiune a politicului, care face din niste oameni de mana a doua (nici macar simpatici), niste, ca sa zic asa, castigatori electorali.
Altii, care ar merita sa fie acolo, nu sunt. Sau ma gandesc, de exemplu, la felul in care se voteaza, care e totalmente irational. Nu exista nici o bruma de logica, de coerenta in vot. De asta nici nu se poate prevedea nimic. Sigur ca e bine intr-un fel sa nu prevezi in politica, de altfel cum e bine sa nu prevezi in viata. Mie mi-e frica de previziuni. Dar poti sa-ti faci un program, nu poti sa-ti cladesti niste sperante sau niste certitudini pe un teren atat de alunecos si de schimbator, care nu e nimic altceva decat, pare-se, hazardul, si atunci nu-i de mine. Daca vine cineva si spune ca are succes electoral ca PNT a reprimat rascoalele din 1907 (era simplu de vazut ca nici nu exista pe atunci PNT), eu, care vin cu niste lucruri, afirmatii intemeiate care se bazeaza pe adevar, pe evidenta si nu pe isterie, n-am nici un succes.
I.M.: As vrea sa ne intoarcem la literatura. Care este punctul culminant al literaturii romane, dupa parerea dumneavoastra?
N.M.: Cred ca interbelicul. Survenind colapsul comunist, dupa al doilea razboi mondial, n-am mai avut o evolutie fireasca. Poate daca aveam mai mult noroc in istorie, cu talentele aparute in ultimii 40 de ani, in toate genurile, am fi putut vorbi de un varf in zilele noastre.
I.M.: Cum este cu mult asteptatul "sertar" postcomunist?
N.M.: Monica Lovinescu era foarte mirata acum cativa ani ca in Romania postcomunista nu apar acele carti de proza in care cea mai infioratoare, groaznica, semnificativa, teribila experienta istorica sa-si gaseasca o reflectare. Pe mine revolutia m-a prins la 50 de ani, deci daca ii scot pe primii 7-8 pe care i-am trait intr-un regim democratic, aproape toata viata, pana la varsta aceea, am trait-o in comunism, acest comunism pe care multi nu-l mai inteleg astazi, au si uitat o multime de lucruri. Pentru ei, era mai bine atunci cand isi faceau concedii, cand viata era mai ieftina. Regimul comunist este cea mai teribila experienta istorica. Iata ca fac parte dintr-o generatie care a apucat doua schimbari de regim. Dar schimbari de regim adevarate, nu "plecat regele Constantin, venit coloneii" in Grecia. Aia nu e o schimbare de regim. Aici au fost doua schimbari: 1947 si 1989, doua schimbari de regim politic cu adevarat. Am trecut prin epoca gulagului, ne-am vazut parintii in inchisoare, copiii...
I.M.: Ne-am trezit denuntati de prieteni, de vecini... Si totusi, unde sunt cartile de fictiune care sa aminteasca de aceste grozavii?
N.M.: Da, am vazut dat peste cap tot sistemul de valori pe care societatea romaneasca si nu numai le intemeiase de ani si de decenii. "Si unde sunt totusi romanele?" se intreba Monica Lovinescu, fictiunile in care toate aceste fenomene sa apara cu anumita claritate?
I.M.: Multe sint in Rusia, altele in Cehia...
N.M.: O, in Rusia sunt zeci. Am citit multe, sunt formidabile. Au aparut si in alte tari ex-comuniste asemenea lucrari. Si unele au avut chiar mare succes in Occident. Ele erau critici severe ale sistemului, peste masura de obiective si de impartiale. Erau romane cu oarecare poezie, in ciuda faptului ca sistemul era oribil (ex. romanele lui Andreï Makine), altele erau reportaje transfigurate despre viata de zi cu zi. Singurul lucru pe care l-au invatat romancierii nostri dupa 1990 a fost pornografia. Dintr-o data am inceput sa credem ca libertatea cea mai folositoare pentru scriitor este de a putea asterne pe hartie orice porcarie vrea. L-am citit pe Henry Miller, pe Anaïs Nin, pe Charles Bukovsky... Am citit multi autori francezi de literatura erotica din secolul al XVIII-lea. N-am nimic impotriva.
I.M.: Vi se pare totusi ca e prea putin pentru proza noastra de dupa '90.
N.M.: Da, mi se pare ca e prea putin daca reducem libertatea de creatie la a spune tot ce ne trece prin cap. De la cum ne masturbam cand eram adolescenti, pana la figuri si pozitii erotice la maturitate. Cred ca e prea putin. Sigur, exista in momentul de fata o generatie mai veche (a mea) cu oameni talentati, romancieri care scriu, dar totusi, unde e documentul ala? Nu e. Au venit tinerii care nu erau chiar copii la revolutie si care ar putea sa scrie si ei niste lucruri. Nu scriu, iar ceilalti care la revolutie abia gangureau e normal ca nu vor scrie niciodata. Cel mult, poate afland cate ceva din documente sau povestile noastre.
I.M.: Considerati lucrul aceasta un gol enorm?
N.M.: Eu spun ca asta e o carenta, o carenta enorma, care ne tine intr-o stare de provincialism literar. De aceea nu iesim pe piata.
I.M.: Albanezii il au cel putin pe Kadare.
N.M.: Kadare este un scriitor de mare succes. A descoperit o reteta. Dupa mine, un singur roman al sau este foarte bun. Celelalte mi se par de necitit.
I.M.: Va ganditi la Generalul armatei moarte, probabil...
N.M.: Da. Cehii il au pe Milan Kundera. Nu este un mare prozator, dar este un prozator exceptional cu o mare inteligenta literara si tot ce scrie el despre roman, despre literatura, este formidabil. Eu nu cunosc al doilea scriitor care, sa fie in acelasi timp atat de talentat si atit de inteligent in fictiune. Un caz rarisim. Lovinescu spunea: "Literatura cu boiernasi nostalgici are nu numai domnul Sadoveanu in tinerete, are si Gogol, are si Turgheniev". De ce ei explodeaza in lume? Mai ales ca rusa e si ea o limba dificila.
I.M.: Daca tot n-a aparut acel roman care sa intoarca cu 360 de grade destinul literaturii noastre, spuneti-mi, mitul in literatura mai este astazi productiv?
N.M.: Mitul a fost foarte productiv intr-o anumita epoca a literaturilor, dar, daca are dreptate Lyotard, in postmodernism marile scenarii narative din spatele operelor s-au pulverizat. Atunci mitul nu mai are cum sa joace acelasi rol. Sigur, e o speculatie care nu trebuie considerata neaparat valabila.
I.M.: De ce nu are intelectualul roman credibilitatea pe care ar merita-o, poate, in societatea noastra?
N.M.: Eu nu cred ca numai la noi intelectualul nu se bucura de mare credibilitate. Si in alte societati se intampla asta, ba as putea spune ca peste tot.
I.M.: Multumindu-va pentru acest dialog, inchei cu o intrebare de tandra iubire pentru carte, a lui Borges: "Nu este cartea doar un lucru printre alte lucruri?"
N.M.: Cu siguranta nu, Iolanda Malamen. Mai degraba o fiinta printre alte fiinte.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.