Credibilitatea controversatului raport Tismaneanu primeste o noua lovitura. De data aceasta de peste Ocean. Richard Andrew Hall, analist CIA si expert in probleme romanesti, este revoltat de superficialitatea cu care raportul prezidential a tratat evenimentele din decembrie 1989. Bizar i se pare si modul in care presedintele Comisiei, Vladimir Tismaneanu, eschiveaza criticile pertinente aduse acestei lucrari, incercand sa pozeze in victima unor atacuri personale.

Rich Hall a studiat la Universitatea din Virginia si si-a luat doctoratul la Universitatea din Indiana. Este angajat al Agentiei Centrale de Informatii (CIA) a SUA din septembrie 2000. Inainte de a se alatura CIA a cercetat in amanuntime evenimentele care au dus la caderea regimului Ceausescu in decembrie 1989 si, recent, a scris un studiu intitulat sugestiv: "Orwellian... chiar orwellian - Campania procurorului Voinea de purificare a revolutiei din decembrie 1989".

Din octombrie 2000 pana in aprilie 2001, Rich Hall a lucrat la CIA ca analist politic pentru Romania. Din octombrie 2001, Hall este analist pe problematici de intelligence. Publicam alaturat cea mai mare parte a analizei sale critice fata de Raportul Comisiei Prezidentiale si fata de aportul personal al presedintelui acesteia, Vladimir Tismaneanu. Intertitlurile apartin redactiei. (Victor RONCEA)

Eschivele lui Tismaneanu in fata criticilor

Pana acum am evitat discutiile despre "Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Studierea Dictaturii Comuniste din Romania". Insa maniera in care Vladimir Tismaneanu, seful Comisiei Prezidentiale si autorul Raportului - a carui mana si al carui spirit se fac simtite in intregul document -, continua sa refuze, cu aroganta, sa raspunda si sa acorde atentie criticilor academice aduse lucrarii, ma face sa intervin. Desigur, Tismaneanu nu are nici o problema in a se referi - si, de fapt, se pare ca ii face placere sa faca aceasta - la criticii raportului sau, facand aluzie la reputatiile lor indoielnice, la criticii care fac trimitere la radacinile lui evreiesti, la rolul tatalui sau la inceputul regimului comunist, la presupusele sale afiliatii "neo-comuniste" datorate flirtului sau cu revizionismul marxist si lucrarilor elaborate in Romania pana la varsta de 30 de ani, precum si la statutul sau de persoana plecata in exil in Occident, in perioada cea mai neagra a erei Ceausescu, cea din anii '80. Astfel, vocifereaza la adresa lui Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Victor Roncea si Dan Ciachir, si se refera la "Triada Paunescu-Vadim-Iliescu". Cu alte cuvinte: ataca la zid, cautand sa mearga pe cele mai slabe si mai tendentioase argumente.

Astfel ca aceasta strategie a lui Vladimir Tismaneanu de a raspunde prompt si aplicat calomniilor mizerabile, din care si citeaza abundent, dar de a ignora criticile rezonabile (nu am vazut nicaieri vreun astfel de raspuns) poate deveni, voluntar sau nu, o modalitate de impunere necritica a Raportului si a intregului demers care il insoteste, inhiband posibilele dezbateri asupra lui prin crearea senzatiei ca orice critici nu pot fi decat reprobabile. (Ciprian Siulea, "Tentatia unui nou absolutism moral: Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?" Observator Cultural, nr. 379, 5-11 iulie 2007). Dar cand vine vorba despre intrebari academice si critica directa la adresa Raportului, Tismaneanu nu are nici un cuvant de spus. Pur si simplu nu vrea sa se implice. In schimb, recurge la o intreaga suita de eschive relativ evidente.


Tactica omisiunii


Pentru inceput, face aluzii la adresa criticilor respective - raspunzand, de obicei, la o intrebare sau abordand un aspect referitor la acestea, care nu fusese adus in prim-plan pana atunci, ca si cum ar raspunde unui interlocutor imaginar - insa nu mentioneaza numele autorului sau al preopinentului care le-a emis. Sunt multe motive pentru care nu mentioneaza autorul unui critici anume si pot sa afirm ca nu cunosc pe nimeni din lumea academica sau jurnalistica nu ar face aceasta in mod deliberat sau involuntar, daca i se ofera ocazia. Unele recurgeri la aceasta practica sunt mai de inteles decat altele - de exemplu, cand cineva nu doreste sa discrediteze sau sa faca rau unui prieten sau coleg pe care il stimeaza, sau in special pe cineva care tocmai a intrat in disputa (dupa principiul "nu-ti lovi adversarii atunci cand sunt la pamant"). Poate fi, de asemenea, o metoda de maximizare a umorului, a spiritualitatii, ce aduce cu sine un aer de mister, provocand cititorul sa isi mentina atentia treaza. Teama de conflicte si chiar cea de acuzatiile de calomnie poate, de asemenea, sa joace un rol. In fine, ma intreb daca nu cumva acest aspect este mai evident in cazul acelora care au trait sub totalitarism - unde "a scrie in jurul subiectului", auto-conservarea si mentinerea strategica si implicita a unor cercuri de suporteri constituiau o necesitate, in special in lumea ezoterica a intelectualilor...

In cazul lui Tismaneanu, refuzul sau de a-si numi criticii cred ca e provocat de altceva. Aceasta este o tactica veche, pe care multi o folosesc: intr-adevar, trebuie sa fie ceva, deoarece tot timpul politicienii evita sa-si mentioneze oponentii si competitorii. De ce? Pentru ca acest lucru este considerat drept publicitate gratuita pentru oponenti si competitori. Mai mult, aceasta pare sa plaseze oponentul sau competitorul pe picior de egalitate, sa ii ofere acestuia un soi legitimitate, prin simpla invocare, nu prin oferirea unor raspunsuri. A nu mentiona numele unui oponent, competitor sau critic, este, in cele din urma o chestiune de PUTERE si CONTROL, si o tentativa de desconsiderare a persoanei respective. Asta duce la o scadere a nivelului politicii si la o deteriorare a eticii profesionale. Cred, de asemenea, ca mai exista un nume pentru asa ceva: lasitate intelectuala.

Demonizarea criticilor

Citeste si:

Cum poate scapa Tismaneanu de asta si cum poate evita sa raspunda la criticile si intrebarile rezonabile si intemeiate? Ei bine, vom lua alt exemplu - cel al modului in care el i-a raspuns lui Siulea - cu mentiunea ca, desigur, de vreme ce nu se refera la Siulea folosindu-i numele, dar ii invoca punctul de vedere, va putea nega oricand faptul ca aluzia sa constituie un raspuns adresat lui.

Reamintesc ca subtitlul articolului lui Siulea era "Cu cine si de ce polemizeaza Vladimir Tismaneanu?". Asadar, la o luna dupa aparitia articolului lui Siulea, in editorialul sau intitulat "Din nou despre refuzul de a uita," (Evenimentul Zilei, 15 august 2007), Tismaneanu declara: "Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente."

Cu alte cuvinte, Tismaneanu asteapta sa stabileasca regulile de baza pentru polemici. Care sunt regulile de baza? "Polemicile intelectuale au valoare cata vreme sunt inspirate de devotamentul pentru adevar, nu de vanitati, vendete si resentimente." Asa ca Tismaneanu urmeaza sa fie arbitrul a ceea ce este o polemica acceptabila.

Michael Shafir critica folosirea termenului de "genocid" in Raport, dar si estimarea incredibil de vaga a numarului victimelor regimului, aproximata intre 500.000 si doua milioane (estimare pe care cineva care nu are acces la arhive ar putea sa o ia drept buna), etc. Oare nu sunt indoielile lui Michael Shafir motivate de o cautare a adevarului, de un devotament fata de adevar? Daca este asa, domnule Tismaneanu, de ce nu sunteti in stare sa-i raspundeti argumentat? In mod similar, ce puteti spune despre argumentele rezonabile aduse de Ciprian Siulea? De, asemenea, este important de subliniat ca utilizarea de catre Tismaneanu a termenilor "vanitate, vendete si resentimente" este incredibil de subiectiva.

Cand Tom Gallagher a criticat cartea de interviuri a lui Tismaneanu cu Ion Iliescu, "Marele soc", Tismaneanu l-a acuzat de "un acces de resentimente"; trei ani mai tarziu Tismaneanu a admis, indirect, ca Gallagher avea dreptate si ca el a facut o greseala. Cu alte cuvinte, acesta este modul de operare a lui Tismaneanu pentru a raspunde la critici.

Intr-adevar, aceasta a devenit problema de baza a modului in care Tismaneanu si-a aparat Raportul si propria munca, scrierile, declaratiile si contributiile, in general. Obiectivele raportului sunt atat de nobile, criticile sunt ilegitime, iar orice erori trebuie iertate. Si criticii raportului sunt, in mod automat, etichetati drept "critici ai liberalismului", "critici ai societatii deschise". Criticii sunt rauvoitori si demonizati prin definitie. Desigur, de unde ne aminim aceasta logica - obiectivele sunt nobile, scopul scuza mijloacele? Nu regimul comunist este sub analiza?