Saracia din copilarie

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Chiar si caracterele tari, in care o copilarie traita in saracie a starnit ulterior ambitii sociale mari, raman cu sechele sufletesti. Unele nu vor fi resimtite niciodata ca efecte tarzii ale anilor de formatie vitregi. Treburile sunt si mai complicate cu persoanele care au crescut in cea mai crunta saracie. Fiindca nu au stiut niciodata ce-i indestularea, n-au nimic de razbunat. N-au putut sa compare si n-au amintirea unei vieti de stramtori si neputinte. Pentru acestia, copilaria a fost asa cum trebuie ea sa fie.

Pe ai mei, nu i-am auzit vorbind deloc de concedii. Ca elev al unui liceu militar, vacantele nu le-am socotit un timp de odihna, ci tot o chestiune de orar scolar. Concediile, cate le-am facut mai apoi cu familia, au fost putine si le-am privit ca pe o activitate. Explicatie e simpla: concediile au facut parte din lucrurile despre care nu mi-a spus nimeni ca sunt drepturi, nu cadouri de serviciu. Ca toata lumea are, o data in an, dreptul la un refuz al vietii pe care o duce. De aceea nici n-am in mine ideea de odihna. Cum adica, sa te duci undeva, la munte, doar ca sa nu faci nimic?

Odihna nu se intampla de la sine. Trebuie constientizata. Cand zaci zile intregi intr-un sezlong, nu inseamna ca te odihnesti. La intelectuali, odihna e o altfel de munca a mintii. Un creier care a fost foarte activ tot anul nu se odihneste gandind deodata putin si dezlanat. Mintea omului de cultura n-are duminici. Poate ca nu-i adevarat ce spun, poate ca o desprindere completa de sistemul in care existi este exact ce-ti trebuie ca sa mergi mai departe. Dar, daca n-am avut concedii, de unde sa stiu? Si nu numai ca nu m-am bucurat de concedii, ca toata lumea, dar muncind mult si parca gonit din spate de o grija nesfarsita am consumat un sentiment de culpa atunci cand am terminat de scris o carte sau am uitat ca e Anul Nou si, ducandu-ma la redactie, am gasit lacatul pus. In fata lacatului, m-am simtit uitat de societate. Eu ce-o sa ma fac in aceste zile de pauza universala? Cum voi recupera timpul pierdut cu nemunca fortata?

Am gonit de cand ma stiu si acum ma intreb de ce? Cred ca stiu de ce. Pentru ca am fost invatat gresit ca viata e o continua intrecere. In capul meu de copil, s-a instalat convingerea istovitoare ca trebuie sa fiu primul, oriunde m-as gasi. Chiar si cand eram muncitor necalificat, intr-o fabrica de mobila, voiam sa fiu peste ceilalti necalificati Nu vedeam in ce fel si sufeream. Abia pe la cincizeci de ani mi-am dat seama ca doar cu mine insumi ma intrec. Si in nici un caz presat de gandul ca e musai sa ajung undeva. Dimpotriva, s-a rezolvat si enigma concediilor. Fiind liber sa scriu ce poftesc si sa nu dau socoteala nimanui, munca a devenit o permanenta odihna. Cand sunt intrebat de ce nu-mi iau cuvenitul concediu, sunt tentat sa raspund: dar acum ce fac, nu ma odihnesc?! Scriu ce-mi place, nu am sefi, nu ma intreaba nimeni de felul in care traiesc, nu mai fac parte din masele largi. Si, ce-i mai important, stiu ca tot ce a fost chinuitor in existenta mea de la saracia din copilarie mi s-a tras. De la filozofia de turma a saraciei. Intr-un fel, saracia te si apara. Cand esti un nimeni, saracia nu te lasa sa te intreaca nimeni.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe