DE LA BUDDHA CITIRE - "Nu exista un drum spre fericire. Fericirea e drumul!”
Are trei nume: unul trecut pe buletin (Iorgu), unul de botez (Constantin) si altul pe care-l stie si publicul (Mircea). Asadar, Mircea Albulescu nu e un simplu nume, este o intreaga toponimie.

Bazandu-ma pe o umbra de prietenie ce incepuse sa se inchege la Madrid, unde am fost impreuna la lansarea unui film, l-am abordat direct, solicitandu-i un interviu. "Nu inteleg ce se intampla in ultimul timp. Toti vor interviu cu mine. Eu cred ca ei simt ca nu mai e mult si o sa dau coltul”. L-am privit cu atentie, sa vad daca vorbeste serios. Era si seriozitate in aceasta codeala, era si joc actoricesc, era si placerea de a ma pune in incurcatura. Dar mai era ceva, ce venea din adancul unei psihologii complexe, batatorita de viata si de roluri: expresia unei indelungi familiarizari cu gandul mortii. I-am raspuns tot asa, ca sa ies onorabil din situatie, fiind in acelasi timp foarte sincer: "E prea devreme. Aveti treaba multa”. Vorbeam, in fond, cu un actor. Cu un mare actor.

Jurnalul National: Domnule Albulescu, cum va descurcati cu atatea nume si care-i explicatia lor? Mircea Albulescu: Pai, tata, Vasile, a vrut sa ma cheme ca pe tat-su, Iorgu, si asa m-a declarat la primarie. Pe nasul de botez il chema Costache - era un general, prieten cu tata - , asa ca, atunci cand m-au bagat in cristelnita, popa a zis: "Se boteaza robul lui Dumnezeu, Costantin”. Si Constantin am ramas. Iar mama mi-a spus Mircea, ca asa i-ar fi placut sa ma cheme. Si uite ca port numele asta fara sa-l am.

Aveti un sange "cosmopolit”, in care se intalnesc mai multe natii. Cat de cosmopolit...? Asa cum am spus, tata era roman din Vlasca. Mama, in schimb, era de neam polonez, Tempinski, si vorbea prost romaneste. Stia, insa, foarte bine ungureste si tare mult regret ca nu m-a invatat si pe mine.

De ce nu v-a invatat? De teama sa nu creada taica-meu - care nu pricepea o boaba - ca ea vorbeste cu mine ungureste ca sa nu inteleaga el ce vorbim.

Eu auzisem ca sunteti evreu. Asta mi se trage din facultate, pentru ca ma pricepeam sa fac rost de bani pentru bere si covrigi. Noi, cei din promotia '56, eram o clasa rea, de studenti pusi pe sotii... Eu, Amza Pellea, Rautchi, Rebengiuc, Silvia Popovici, Silviu Stanculescu, Draga Olteanu... O sa-ti arat odata catalogul... Eram rai, pentru ca eram neastamparati. Dar meseria ne-a placut. Principiul nostru, pe care am incercat sa-l aplic si eu, in cei 25 de ani cat am predat la catedra, era urmatorul: "Meserie, te halesc!”... Dar ne placea si berea, ca doar acolo tot de meserie vorbeam. Aveam cateva locuri unde ne intalneam si unde ne stiau ospatarii. Comandam doua-trei beri si intre timp faceam rost de bani. Ei, bine, eu eram ala care facea rost... Odata m-am dus la domnul Moni Gelerter - profesor la catedra de Arta Actorului si un mare regizor - si i-am spus: "Maestre, s-a intamplat o nenorocire”. Bietul om s-a speriat. "Ce nenorocire? - A cazut Amza de la etajul patru. - Cum s-a intamplat? Si ce trebuie sa fac eu? - Nimic, dar am chemat salvarea si astia nu vor sa-l ia daca nu dam o taxa de 200 de lei. - Vai de mine, imediat”. Si a scos portofelul din buzunar. Dar, cand sa puna mana pe bani, cred ca a vazut cum imi sclipesc ochii spre portofel si a avut un moment de ezitare. S-a uitat cand la mine, cand la portofel si in final mi-a dat o singura bancnota: "Poate-l ca-l ia si cu o suta”... Alta data am cerut bani si de la viitoarea mea soacra. I-am spus ca tatal lui Amza e bolnav si n-are baiatul bani de tren pana la Bailesti, dus-intors...

Observ ca Amza Pellea era pretextul sotiilor... Cu Amza am fost coleg de banca. Am avut cu el o relatie speciala, de prietenie care a durat toata viata. Mergeam impreuna la pescuit, la vanatoare, am facut multe nazbatii impreuna. Ne-am spus lucruri pe care n-am sa ti le spun si n-am sa le spun nimanui. Au fost ale noastre si vor ramane numai ale noastre.

Spuneti-mi o intamplare de la vanatoare... Odata, eram la iepuri, intr-o padure de langa Bucuresti. Asteptam sa vina bataia, ca sa treaca vanatul. Era frig si aveam mult de asteptat. Amza scoate o sticla de vodca si-mi da sa beau. Cand sa pun sticla la gura, auzim in spate un mormait ca de urs. Ne speriem amandoi. Mormaitul se repeta... Ne intoarcem si ce vedem? O jumatate de om, un batran cu barba alba - de la el venea mormaitul. "Nuuu beti vodca - zice, cu aceeasi voce grava si ragusita - , ca nu e buna. - Dar ce sa bem? - intreb eu. - Vin. - Dar n-avem vin. - Va dau eu, daca-mi dati vodca”. Ne-a amuzat mosul, asa ca am facut schimb si am inceput sa bem... A trecut bataia, au trecut iepurii, n-am impuscat nimic. Ne-am ales cu sperietura si cu vinul...

Cum e cu pasca evreiasca? Asta s-a intamplat mult mai tarziu. Baiatul meu, Matei, pe la patru ani, nu voia sa manance paine. Odata, cineva, nu mai stiu cine, a adus in casa niste pasca evreiasca. A rontait-o pe toata, cu pofta. M-am bucurat ca, in sfarsit, mananca paine - ca tot paine este, nu? Ei, dar de unde sa mai fac rost? Ies din casa si o iau spre Piata Amzei. Dupa cativa pasi, il vad pe Mirel Iliesu - un mare regizor de filme documentare - care baga in portbagajul masinii niste cutii cu pasca. "Mirele, Dumnezeu mi te-a scos in cale - ii zic. De unde ai luat pasca asta? - De-aici, de la sinagoga. Si imi arata cladirea de peste drum. - Si da la oricine? - Da”. Intru in sinagoga, urc la etaj, intru intr-o incapere si dau sa ma asez la coada. Erau vreo cinci-sase persoane iar in fata, la o masa, o fata care vindea diverse lucruri si produse de consum pentru sarbatorile evreiesti. Toata lumea s-a dat la o parte, sa-mi faca loc. "Poftiti in fata, domnu' Albulescu”. N-am vrut, ei au insistat, pana la urma m-am dus. Pasca era, intr-adevar, gratis, dar trebuia sa dai o suma de bani pentru comunitate. Am dat banii, am luat doua cutii si am plecat. Ies in bulevard pe la Podgoria si astept la stop, sa traversez. Cand s-a facut verde si am vrut sa plec, aud o voce in spate: "Albulescule, 'tu-ti mila ma-ti!”. N-am zis nimic si n-am intors capul. Vocea avea dreptate: eu ma dadeam baiatul lui Vasile din Vlasca, dar mergeam pe strada cu doua cutii de pasca sub brat. Intamplarea a consolidat "reputatia” mea de evreu... Dar nu-mi pare rau.

Exista, am auzit, pericolul contaminarii actorului de rolul pe care-l interpreteaza. Dorel Visan a patit asta, nu putea sa mai "scape” de Creanga... Dumneavoastra...? In privinta asta am o parere cat se poate de simpla si de personala... Vezi, dragul meu, eu sunt actorul Mircea Albulescu - Iorgu in acte si botezat Constantin - care am acasa problemele unu, doi, trei patru... Vin la teatru cu o ora si jumatate inainte de a intra in scena, pentru ca iti trebuie un timp ca sa parcurgi drumul de la persoana la personaj... E necesar sa te golesti de ale tale ca sa fii disponibil pentru personaj... Doua entitati nu pot ocupa acelasi volum. Intr-o sticla de un litru, nu incape decat un litru. Trebuie sa te golesti de sufletu-ti, ca sa faci loc sufletului personajului. Cine nu face asa te pacaleste si-ti ia banii degeaba.

Este greu? Nu mi-a fost usor sa ma uit pe mine. Nici atunci, nici acuma, dupa atata amar de vreme... Anul asta e un an foarte important pentru mine: implinesc 60 de ani de cand tot tropai pe scena...

Citeste si:

Dar invers, de la personaj la persoana...? Drumul inapoi este la fel de greu. Dar trebuie neaparat facut, altfel patesti ca un coleg de-al meu - n-am sa-i dau numele -, care a interpretat un personaj istoric si care, la premiera, dadea autografe semnand cu numele personajului. El, pe el, se considera nimeni. Ce te faci, asadar, dupa ce a cazut cortina, daca e adevarat ca, timp de trei ore, ala care s-a chinuit sau a ucis a fost in tine? Cum scapi de el? De aceea, dupa fiecare spectacol, eu mi-am lungit intotdeauna drumul spre casa, pentru a redeveni cel de dinainte de intervalul cuprins intre primul gong si ultima cortina. Un actor adevarat trebuie sa-si cultive aceasta dubla calitate: aceea de a deveni personajul pe care-l joaca si apoi de a redeveni el insusi... Iar puterea de a te transpune este, dupa parerea mea, esenta artei actoricesti, care este, la randul ei, doar o parte din stiinta si arta teatrului.

Anul trecut ati "debutat” ca manechin, intr-o prezentare de moda a Adinei Buzatu. Ati interpretat un rol? Nu, nici vorba. Mi-a facut placere sa-i fac placere. A venit la mine si m-a rugat, pur si simplu. A fost atata franchete in rugamintea ei, incat n-am putut-o refuza...

Ati avut atunci si un schimb de replici cu Zina Dumitrescu... Ei, da, asta chiar a fost "jucata”. I-o pandeam de mult. Dar mai intai m-am salutat cu sotul ei, sa vada lumea ca stiu ca e cu el si ca totul e doar un joc... I-am zis, tare: "Zina, tu de atatea ori m-ai imbracat si eu nu te-am dezbracat niciodata!”. La care ea a raspuns: "Lasa draga, niciodata nu-i tarziu!”.

Aveti o relatie surprinzator de buna cu calculatorul si internetul... Da, pentru ca sunt curios ca o felina. Felinele din cauza asta mor, ca sunt curioase... Sa vada ele cum sunt lucrurile, cum e pusca vazuta de aproape. Eu si Motu Pittis am fost printre primii care am fost curiosi sa vedem cum e cu calculatorul, cu internetul. El a ajuns mult mai departe, eu m-am restrans la nevoile directe. Scriu, navighez, joc bridge online... Nimic din ce e omenesc n-as vrea sa-mi fie strain...

Chiar nimic? Ei, vorba vine. N-as vrea sa fiu gay, de exemplu. Este, poate, singurul lucru pe care nu sunt curios sa-l incerc.

Pai l-ati incercat, in "Cel mai iubit dintre pamanteni”. Asa e, uitasem de marele meu succes... Am primit si cateva reprosuri, de genul: "Cum ai putut sa-i faci asta lu' Iordache?!”...

S-au tras multe duble la aceasta scena? Vreo cinci-sase... Interesant e ca, dupa ce ne mozoliseram in toate felurile, intr-una din pauze, l-am rugat pe Iordache: "Pot sa beau si eu din sticla ta?”. Adica, vezi Doamne, sa pun gura pe sticla pe care pusese si el gura. Am izbucnit amandoi in ras cand ne-am dat seama de absurdul situatiei...

Ce a fost si nu mai este in teatrul romanesc? Ei, multe nu mai sunt... Si e bine ca se intampla asa. Viata - si ca atare teatrul - este drum. Nu putem lua totul cu noi cand plecam la drum. Multi dintre noi si multe ale noastre raman in urma. Se pierd. Dar bine ca exista drumul. Tin foarte aproape de inima mea un proverb budist care suna asa: "Nu exista un drum spre fericire. Fericirea e drumul!”. Uite, de exemplu, derniera...

Ce este derniera? Derniera era ultima reprezentatie a unui spectacol, asa cum premiera este cea dintai. La derniera biletele erau mai scumpe, pentru ca atunci actorii aveau voie sa-si faca toate farsele posibile, pe care le pregateau luni de zile. Era o imensa placere, de o parte si de alta a rampei, caci si spectatorii stiau acest lucru. Stiau insa doar spectatorii care mai vazusera spectacolul si doar acestia veneau la derniera... Traditia a disparut dupa '47.

Actor, scriitor, publicist... Care-i ierarhia? E vorba numai de actorie. Restul, tot ce am scris eu, este un supliment de semn. Tot lucrand la spectacole, pe un text sau altul, imi notam fel de fel de idei pe marginea textului. Si incet-incet, am observat cum se intalnesc cuvintele intre ele. Asa am ajuns la poezie. Iar poezia, cred eu, poate sa fie si atunci cand doua cuvinte se intalnesc pentru prima oara. Dar, repet, eu sunt si raman un actor.