SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Delegatia de trei ziaristi romani, care vizita in 1970 Phenianul, avea un ghid care sustinea ca nu ne stie limba, dar radea cu gura pana la urechi inainte de a i se traduce bancurile cu tampitul de Bula. Ambasadorul nostru in Coreea de Nord ii sfatuia pe vizitatorii din Bucuresti cum sa-i demaste pe insotitorii care se prefaceau ca nu vorbesc romaneste, livrandu-le un repertoriu de anecdote simple, pe care sa le poata pricepe si un om cu minte mai putina. Viata in RPD Coreeana era atroce, nu foarte diferita de ce se spune c-ar fi ajuns sa fie azi, sub fiul lui Kim cel mare, insa ca observator strain aveai o multime de ocazii sa te amuzi de absurditatile de tip asiatic ale dictaturii.

In 1970, cand, din motive care-mi sunt si azi neclare, am fost trimis in "tara diminetilor linistite" sa scriu reportaje "reprezentative", nimic din ce merita sa povestesti nu putea fi povestit. Nu era recomandabil s-o faci. Pentru cea mai mica ironie sau observatie incomoda te ajungea mana lunga a serviciilor lor secrete. In Coreea de Nord, situatiile imposibile se iveau la tot pasul, iar relatia cu ghidul-spion, care se hlizea ca boul inainte de a auzi traducerea la niste anecdote pe care le mai ascultase de cateva ori, era cea mai dulce dintre toate. In cateva randuri chiar m-am intrebat daca n-am nimerit intr-o piesa de Eugen Ionesco. Acest sentiment, ca sunt figurant intr-un spectacol, la al carui inteles era bine sa ma gandesc alta data, l-am trait cu prilejul unei vizite la Biblioteca Nationala Universitara. Aceasta fusese construita conform cu indicatiile lui Kim Il Sung, se chema, logic, Kim Il Sung, in ea se studiau operele lui Kim Il Sung, si, pentru ca genialul simtea nevoia destul de des sa se aseze un pic pe unul din scaunele din marea sala de lectura Kim Il Sung, scaunul, pe care il binecuvanta cu dosul sau, era imbracat imediat in panza alba si devenea obiect sacru. Atat de sacru incat nici macar Kim Il Sung nu indraznea sa stea pe el cand venea intr-o noua vizita de lucru. Iar, cum vizitele astea erau cu zecile, in cativa ani aproape toate scaunele isi pierdusera functia de scaun si devenisera monumente ale adastatului sacru. Necunoscand legenda locului, dar vrand, din ratiuni pur turistice, sa traiesc si eu pentru cateva clipe emotia pe care o incerca studentul coreean cand lua loc pe un scaun din uriasa sala de lectura Kim Il Sung, m-am apropiat de unul pe care inca nu-l sacralizase primul fund al tarii. Ca la un ordin divin, mai multi indivizi pe care ii ignorasem au facut un baraj evlavios. Cele cateva scaune imbracate in panza rosie intrau si ele in programul de sanctificare si nu era permis ca locul pe care ar fi fost sa-l sfinteasca candva - scuzati cacofonia! - unicul Kim sa fie spurcat de un fund strain si laic.