Volumul "Inselatoria familiei Borgia" de Robin Edwards, aparut recent la Editura Trei, este un roman istoric, usor comercial, plin de intrigi florentine. Leonardo da Vinci si Papa Alexandru al VI-lea sint protagonistii.

In voluminosul sau roman, prozatorul englez Robin Edwards porneste de la una dintre cele mai spectaculoase perioade din istoria Florentei, invitindu-si cititorii la o fictiune agreabila despre personaje celebre din lumea artelor si a politicii. Leonardo da Vinci, Niccolo Machiavelli, Michaelangelo Buonarotti sint doar citeva dintre personalitatile Florentei secolului XV, situate in prim-planul naratiunii. Cartea se citeste usor, mai ales gratie simtului umorului discret care imbiba cam toate pasajele fara ca Edwards sa isi caricaturizeze, totusi, eroii.

Personaj principal, Leonardo da Vinci este un erou romantat, care aduce a Don Quijote fara sa afiseze si aerul ridicol al celebrului luptator cu morile de vint. Desi simpatic in fiecare scena, pictorul in viziunea lui Edwards te face sa tinjesti macar dupa genul de biografie romantata scrisa de un Irving Stone, pentru ca Leonardo s-a ales cu rolul tipului istet, cu capul in nori, fermecator in societate si capabil de o conversatie muscatoare, romanul elaborind insa abia adiacent dimensiunea artistica a personalitatii sale.

Altfel spus, autorul "Giocondei" nu are nici un fel de angoase, totul ii reuseste, pare incarnarea simplista a idealului umanist al epocii, trinteste fapte bune peste tot, are cite o poanta pentru fiecare situatie si nimeni nu ii poate stirbi orgoliul. Urmat de un servitor care seamana destul de bine cu un Sancho Panza, Leonardo trece in tinerete prin tot felul de incurcaturi din pricina stilului sau de viata imprastiat si a temperamentului distrat. Nu isi duce decit arareori proiectele la bun sfirsit, meteahna pe care biografii lui Leonardo au mentionat-o adesea, ceea ce ii creeaza mari dificultati in a-si asigura traiul, mai ales ca are si gusturi excentrice.

Cu destul de multe pasaje comerciale, totusi romanul nu speculeaza facil zvonul ca Leonardo ar fi fost homosexual. Artistul este surprins in momente de admiratie ambigua fata de modele de acelasi sex, simpatie care il arunca de altfel si in temnita, intr-un moment sumbru, insa capitolul erotic din viata protagonistului se inchide aici. Mai spumoase sint scenele in care artistul intoarce pe degete familia Papei: se joaca si cu nervii strategului Cesare Borgia, reputat pentru temperamentul sau coleric, si ii ride si lui Rodrigo Borgia in nas. Acestuia din urma, devenit Papa, ii joaca o festa de tot hazul: ca rasplata pentru obiceiul de a-si pune invitatii sa soarba primii din orice bautura, de teama sa nu fie otravit, Leonardo ii face un cadou pe care il prezinta ceremonios drept ultimul balaur in viata. Amenintator si ridicol, Papa se trezeste cu un cadou superb: o cutie care se dechide ingenios si scoate la iveala o sopirla vie, incorsetata intr-o armura lucrata de insusi Leonardo.

Ajuns in relatia conflictuala clasica artist-papa, Leonardo se trezeste cu sarcina de a falsifica chiar giulgiul lui Iisus Hristos. Proiectata pe un fundal istoric teribil in care o simpla turnatorie poate trimite un om nevinovat in camera de tortura sau la moarte fara prea multe discutii, situatia lui Leonardo este, pe tot parcursul romanului, mereu tensionata, umorul cartii venind tocmai din ingeniozitatea florentinului, care stie sa persifleze orice personalitate politica a vremii. Mereu descumpanit de toanele artistului, Papa Alexandru al VI-lea nu stie niciodata cind acesta glumeste sau il ia in serios.

Pentru a-si consolida pozitia si a-si spori averea, obiectivele sale majore in viata, Papa, inspirat de insusi Niccolo Machiavelli, pune la cale o afacere: confectionarea a 15 giulgiuri pe care sa le vinda apoi pe sume colosale. Bineinteles, Leonardo da Vinci, "artist si geniu", dupa cum obisnuia sa se prezinte, pare cel mai potrivit pentru executia unui asemenea tertip pentru ca nu era prea speriat nici de Inchizitie si nici de flacarile Iadului. Povestea se complica atunci cind intra in scena organizatiile secrete, detinatoarele unor taine vechi de mii de ani.

Intriga, declansata tirziu, este un bun prilej pentru ca naratorul sa speculeze alunecind in comercial: arunca ipoteza ca Leonardo ar fi descendentul lui Iisus. Pe masura ce itele povestii se dezvolta tot mai arborescent, personajele pierd din consistenta si cartea incepe sa semene cu un roman politist. Cum nu are de descifrat niciodata rafinamente naratoriale la Joyce sau Pynchon, cititorul este rasplatit, totusi, per ansamblu, cu un aer de epoca destul de incitant, pentru ca Edwards se pricepe sa faca inteligibil ochiului contemporan stilul de viata al Florentei secolului XV fara sa insiste prea mult pe parfumul istoric.