Considerat cel mai important sculptor roman al ultimei jumatati de secol, Ion Irimescu este unul dintre acei artisti cu opera spectaculoasa si biografie lipsita de evenimente schimbatoare de destin. In multii ani pe care i-a trait incepand cu 27 februarie 1903, data nasterii sale la Preutesti (judetul Baia), a traversat mai multe epoci si regimuri, a calatorit, a studiat si a expus in multe tari, fara sa oboseasca vreodata. "Sculptura nu mi-a cerut eforturi", rememora la sfarsitul vietii, "mi-a fost data ca un dar de la Dumnezeu". In cautarea frumosului, artistul s-a alaturat scepticilor : "Frumosul absolut, spre care de fapt ravnim, nu ne apartine noua, oamenilor. Daca, prin absurd, am putea ajunge la el, l-am respinge, fiindca ne-ar incomoda, nepotrivindu-se cu limitele noastre pamantesti. El ramane un vis, un ideal, care nu poate fi niciodata concretizat in fapt."
Posteritatea ii stie valoarea, necontestata de vreun critic de arta. N-a cunoscut ostilitatea vremurilor neprietenoase sub care a trait, destinul sau biografic nefiind marcat de drame substantiale. Contemporanii l-au pretuit. Dar a existat si un episod crud. Dupa decembrie 1989, batranul sculptor a fost izgonit din propria casa de pe Strada Pangratti din Bucuresti, unde isi avea si atelierul. Fireste, proprietatea a fost luata in stapanire de un nou imbogatit, care si-a insusit sculpturi, desene si alte bunuri ale familiei. Si artistul s-a intors la Falticeni definitiv.
Promisiune indeplinita
Ion Irimescu s-a impus fara greutate in peisajul artei romanesti. A fost un artist al epocii sale, dar nu un spirit mimetic. A pastrat distanta intre arta sa si formele-reteta. Experimentul nu l-a dus pe teritorii excentrice, ci l-a adus la un stil fluent, fara inegalitati.
A folosit linia ondulata din Art Nouveau si spiritul creator al Art Deco-ului, dar astfel incat sa creeze un stil propriu si sa fuga de imitatie. 1924, anul cand s-a inscris la clasa de sculptura, condusa de nimeni altul decat Dimitrie Paciurea, a Scolii de Belle Arte din Bucuresti, este chiar anul unor schimbari cruciale in arta europeana, cand apare primul manifest suprarealist al lui Andre Breton. Este anul unei promisiuni care se va indeplini neincetat, cu fiecare sculptura semnata de Ion Irimescu.
I-a placut sa modeleze materia pana ce lua forma visata: un portret sau o figura inclasabila, un obiect usor de recunoscut sau unul al imaginatiei personale. A lucrat in lemn, piatra, marmura, dar materialul cel mai potrivit pentru crezul sau artistic a fost bronzul, preferinta pe care o explica astfel: "Bronzul parca mai pastreaza ceva din caldura focului ce l-a preschimbat, intr-o forma vie, cu o alta existenta, cu o alta traire si respiratie, innobilat cu o fascinanta insusire de a comunica o idee, un sentiment sau o stare emotionala."
Dupa absolvirea Scolii de Belle Arte, in 1928, an in care debuteaza la Expozitia de Pictura si Sculptura in Bucuresti, a lucrat ani multi ca profesor de desen in diverse scoli si licee. Iar in 1930, plecarea la o bursa de studii la Scoala Romana de la Fontenay-aux-Roses, condusa de Nicolae Iorga, il apropie pentru totodeauna de spatiul francez si de Paris, unde studiaza la Academie de la Grande Chaumiere, cu profesorul Joseph Bernard. Lucrarea "Portret de femeie" participa la Salonul de Toamna de la Paris un an mai tarziu. In 1932, obtine mentiunea de onoare a Societatii Artistilor Francezi pentru sculptura "Autoportret", expusa la Salonul de Primavara, tot la Paris, in 1932.
Iar succesul a continuat in acelasi ritm, fara intreruperi. Ion Irimescu a sculptat enorm si a expus enorm: Bucuresti, Venetia (lucrarile sale au participat la mai multe Bienale), Berna, Helsinki, Praga, Dresda, Moscova, Leningrad, Ankara, Varsovia, Cairo, Alexandria, Damasc, Stockholm, Londra, Roma, Amman etc. Premiile nu l-au ocolit deloc si nici titlurile, sub nici un regim: Premiul de Stat, Ordinul Steaua Republicii Populare Romana, Premiul Uniunii Artistilor Plastici din Romania pentru intreaga cariera, decoratie a Bisericii Ortodoxe Romane (in 2002), Artist al Poporului, director al Academiei de Arte Frumoase din Iasi, Presedintele Uniunii Artistilor Plastici (1978-1990), membru de onoare al Academiei Romane etc.
Farmecul si demnitatea portretului
Atributele lucrarilor sale se ragasesc in oricare dintre cele peste 350 de sculpturi si mai multe de 3.000 de desene din Muzeul Irimescu din Falticeni. Erwin Kessler explica: "Figurile lui Irimescu au o elasticitate pe care nu se poate sustine nici o retorica, nici o ideologie determinata, care aluneca la vale pe trupurile elongate, dar nu avantate." Asezarea imaginii in echilibru instabil, dorinta de armonie, obsesia muzicalitatii sunt elemente constante ale unui stil care si-a gasit un drum singular. Stilul acestui "sculptor al gratiei, care elibereaza volumul de lestul materialului".
Gratia, farmecul si demnitatea figurilor cioplite de sculptorul pe care propriul tata il dorea preot sau magistrat strabat oricare dintre multele portrete adunate de-a lungul anilor: portrete imaginare, portrete de contemporani (Lipatti, Enescu, Baba, Arghezi etc.), portrete de personaje istorice (Cantemir, Iorga s.a.). Chiar daca nu citim marturisirile artistului, stranse in volumele de convorbiri realizate cu Gabriela-Ileana Curtui sau Zoe Iustina Martin, portretele sculptate de Ion Irimescu isi arata singure calitatea de expresii ale actului religios care este cretia, in conceptia unui artist ce credea in atotputernicia divinitatii. Portretul este o constanta in opera sculptorului, un mijloc superior de a dialoga: "Portretul, aceasta minunanta carte vie, in care se citesc cu usurinta toate trasaturile si insusirile intelectuale si sufletesti, este pentru mine tema cea mai pasionanta, de care raman atasat si de care ma apropii cu un sentiment de interiorizata comuniune, stabilind un permanent dialog intre mine, lucrare si model."
Intre numeroasele sale lucrari, ar fi de remarcat locul pe care il ocupa cele care au ca tema muzica sau maternitatea. La Muzeul din Falticeni, dar si in colectii private, s-au strans multe lire, mandoline, vioare sau harpe sculptate de Ion Irimescu. Criticii de arta sunt de acord ca ele nu sunt simple obiecte slefuite, nemiscate, ci fiinte gratioase care fac muzica. Lucrarile pe tema maternitatii aduc in prim-plan, ca, de altfel, toate sculpturile artistului, un aer mitic, de figuri ce vin din alta lume. Premiindu-l pe artist, criticul literar Eugen Simion, pe atunci presedintele Academiei Romane, sintetiza aceeasi impresie: "Mai toate chipurile lasa impresia ca vin de departe, din adancurile timpului, si sunt purtatoare de mituri. (...) Este o incantare sa privesti aceste figuri care lasa impresia, cum am spus, ca stau de vorba cu Dumnezeu intr-o eterna dimineata a lumii."