SA NU-I FIE DE DEOCHI DE VIATA!
Ma scot din minti uneori oamenii de stiinta ca, navalesc de exemplu chimistii si explica mai toate cele prin reactiile si valentele tabelului lui Mendeleev. Cel mai tare m-a innebunit teoria aceea de care nici nu vreau sa aud, cum ca dragostea este de fapt o atractie chimica. Nu-i de ajuns ca respiram gaze de chimie, nu-i de ajuns ca mancam chimie si prin coloranti dar si prin carnea de vacuta care a pascut iarba ingrasata chimic, nu-i de ajuns ca ne imbracam cu chimie, nu-i de ajuns ca inghitim pumni de pilule iesite din reactoarele chimice, acum si iubirea se explica tot prin reactiile chimice. Pai zic cercetatorii ceva care distruge toata poezia vietii, cum ca, atunci cand o tanara frumoasa si dragalasa se plimba cu amorezul ei, flacau delicat si indragostit pana la urechi, cel ce i-a adus o veverita de jucarie si o amandina, atunci cand ei se plimba romantic pe aleile cu frunze ruginii din parc este vorba de o chemare a hidrocarburilor lui catre hidrocarburile ei. Se iubesc fiindca sunt potrivite hidrocarburile lor. Iar in alt cuplu cand barbatul se plictiseste de nevasta lui si ii mai da cate-un dos de palma marlanul peste gura, explicatia este ca lanturile de carbon-hidrogen ale mitocanului nu se mai potrivesc cu lanturile hidrocarburilor ei. O derapare intr-un concret dezgustator, nemaiexistand poezie, romanta si fior. Si sa va spun de ce nu cred in acest noian de explicatii in care sufletul nu-si mai gaseste rolul si doar chimismul masinariei organismului omenesc. De foarte multe ori, oamenii iubesc si lucrurile care i-au insotit prin viata. Oamenii se ataseaza puternic de fotoliul in care si-au gasit linistea seara de seara, indragesc noptiera pe care-si aseaza cartea ce i-a insotit inainte de culcare, ajung oamenii sa iubeasca stiloul cu care si-au luat licenta la facultate si cu care au asezat un plan cu gandurile lor la serviciu. Eu, un sentimental nevindecabil, mi-am iubit foarte tare Dacia cea galbena care m-a intovarasit zi de zi timp de paisprezece ani. Mi-a fost credincioasa, m-a dus cu iuteala la slujba si in rarele mele concedii m-a plimbat docila in cele mai frumoase colturi de Romanie. Dar i-a venit timpul s-o vand. Bagam prea multi bani in "peticirea" pieselor ei batrane. Mi-a cumparat-o un barbat din Piatra Neamt. L-am insotit pana la margine de Bucuresti cumparandu-i o baterie noua. Si apoi, m-am dat jos de la volanul Daciei credincioase si m-a inlocuit noul proprietar. Era o zi inchisa, pluteau brambura stropi de ceata in atmosfera mohorata de toamna. Am ramas pe trotuar langa un semafor indiferent si am vazut cum se pierdea in ceata,se ducea in departari Dacia mea cea galbena, prietena mea de paisprezece ani. Si m-a apucat o tristete ca n-am mai vazut-o undeva in departarea bulevardului Colentina spre iesirea din Bucuresti, incat fara sa vreau am simtit cum se rostogolesc lacrimi pe fata-mi. N-am putut sa iau tramvaiul. Mi-era rusine ca plang, si am mers pe jos prin burnita patru statii, neputand sa ma lepad de iubita mea Dacie galbena. Si acum imi amintesc cu fior sufletesc de Dacia cea galbena. Am constatat ca iubeam adanc o nefiinta. Un amestec de fiare, dar m-atasasem puternic de ea, reprezentand o bucatica din viata mea. Si atunci ma intreb: "Bai, chimistilor, daca dragostea e o chemare intre hidrocarburile dintre doi oameni, cum explicati cu materialismul vostru trist sentimentul dintre mine si masina cea veche? Exista o chemare intre hidrocarburile mele si pasamite hidrocarburile caroseriei si motorului de Dacie? Lasati sa pluteasca putina taina, nitica Dumnezeire in sufletul omului, ca daca toata viata e pipaitul unui lemn sau a unui zid, destinul nostu ar fi de doi bani."