Olandezul Paul Crutzen, laureat Nobel pentru chimie in 1995,
a propus introducerea in istoria Pamantului a unei noi diviziuni: “Anthropocenul”. Va
fi o etapa dramatica, in cursul careia
omul va deveni singura specie terestra capabila
Olandezul Paul Crutzen, laureat Nobel pentru chimie in 1995, a propus introducerea in istoria Pamantului a unei noi diviziuni: “Anthropocenul”. Va fi o etapa dramatica, in cursul careia omul va deveni singura specie terestra capabila sa-si arunce planeta intr-o catastrofa globala. In 1885, “Congresul International de Geologie” a adoptat denumirea de “Holocen” pentru ultimii 10.000 de ani din istoria Terrei. Adica exact perioada in care civilizatia umana a cunoscut cel mai mare progres. Zece milenii in cursul carora, desi a modificat, uneori, fata planetei, omul a pastrat totusi un anumit echilibru cu restul naturii. Paul Curtzen afirma ca aceasta situatie s-a schimbat insa dramatic in ultimele doua secole. Conform opiniei sale, “Anthropocenul”, ca etapa noua a istoriei planetare, a inceput in jurul anilor 1800, o data cu dezvoltarea industriilor bazate pe combustibili fosili. Motiv pentru care olandezul se alatura cercurilor stiintifice alarmate de extinderea “efectului de sera”. Echilibrul climateric Savantii au cazut de acord asupra faptului ca progresul inregistrat de civilizatia umana in ultimele zece milenii a coincis cu o perioada de “echilibru” climateric global, fara excese catastrofale. In articolul “Anthropocenul: oamenii sunt pe punctul de a depasi fortele naturii”, aparut in numarul din decembrie al revistei Ambio, Paul Crutzen, imprena cu Will Stefen si John McNeil, primul specializat in studiul mediului, iar cel de-al doilea in istorie, au aratat ca in ultimele decenii activitatile industriale au deteriorat, ca niciodata pana acum, atat “masinaria climaterica”, cat si echilibrul biosferei. Cei trei specialisti afirma ca, devenit o “forta geofizica planetara”, omul trebuie sa actioneze rapid, pentru a limita pe cat posibil viitoarele dezastre. Articolul descrie caracteristicile episoadelor de inceput ale acestei noi etape, episoade pe care civilizatia umana le-a si parcurs deja. Primul dintre acestea, caracterizat prin expansiunea industriei bazate pe combustibilii fosili, a inceput in jurul anului 1800 si a durat pana in 1945. A doua faza este cea in care ne aflam. Numita de autori “marea accelerare”, cuprinde intervalul 1945 - 2015. Este o perioada critica, in care 60 la suta din resursele ecosistemului planetar au fost deja compromise. Conform acelorasi specialisti, a treia faza a “Antropocenului”, care va incepe dupa 2015, o sa fie marcata de “riscuri considerabile” si, dupa cum spun ei, “este posibil sa fie prea tarziu pentru ca orice masuri care s-ar lua sa mai aiba vreo eficienta”. Avertismentele trecutului Savantii care studiaza trecutul planetei au descoperit ca, alaturi de modificarile de clima, cel mai dramatic semn al unei viitoare catastrofe mondiale este disparitia accelerata a unor specii de vietuitoare. Si asta pentru ca, alaturi de “ceasornicul” climateric mondial, exista si o “retea” planetara a vietii, compusa din absolut toate organismele, de la cele microscopice pana la fiintele cele mai complexe, inclusiv omul. Toate sunt legate intr-un lant subtil, iar disparitia unei “verigi” aduce dupa ea o serie de crize care, la fel ca in “principiul dominoului”, vor afecta intreaga planeta. Statisticile arata ca, in timpurile noastre superindustrializate, dispar zilnic 40 de specii de animale si plante, dintre care unele nici n-au apucat sa fie inventariate. Iar daca acest ritm se va mentine, in urmatorii 16.000 de ani Pamantul va pierde definitiv 95 la suta dintre formele de viata ce-l populeaza astazi. Poate ca, raportati la viata unui om, 16.000 de ani par o eternitate, iar 95% este doar o cifra. Dramatica, dar totusi o simpla cifra. Iar pentru ca, nu-i asa, anul 16.000 este atat de indepartat, incat nu impresioneaza pe nimeni, nici procentul amintit nu spune mai nimic. El devine insa mai usor de inteles abia atunci cand aflam ca, in catastrofa planetara de la sfarsitul Perioadei Cretacice, acum 65 de milioane de ani, au disparut in jur de 75 la suta dintre speciile vii care traiau pe atunci. Cele mai cunoscute victime ale acelui cataclism mondial sunt dinosaurii, cei care au dominat Pamantul in toata Era Mezozoica. Motiv care nu i-a impiedicat sa iasa definitiv din scena, lasand in urma doar schelete fosilizate. Este foarte posibil ca in anul 16.000 omul sa se mai numere inca printre cele cinci la suta specii supravietuitoare. Dar absolut nimic nu ne garanteaza ca si civilizatia umana va supravietui viitorului dezastru, al carui debut se deruleaza chiar acum, sub ochii nostri. Al saselea val Viitorul cataclism planetar, despre care tot mai multi savanti cred ca va aduce viata terestra in pragul disparitiei, nu este o “premiera” mondiala: in istoria veche a Terrei au mai existat alte cinci “episoade” catastrofice. Studiile geologilor arata ca prima criza planetara s-a petrecut candva, la sfarsitul Perioadei Ordoviciene, in urma cu 445 de milioane de ani. Pe atunci Pamintul nu semana mai deloc cu cel de azi: cea mai mare parte a suprafetei aflate la nord de tropice era sub ape, din care ieseau doar niste insule numite de specialisti Laurentia, Baltica si Siberia. Iar cea mai mare suprafata de uscat era Gondwana, in emisfera sudica, supercontinentul din care, peste foarte multe milioane de ani, se vor desprinde Africa, cele doua Americi, Australia si Antarctica. Dezvoltata intr-o clima temperata, viata se concentra in mediul acvatic, unde fauna era dominata de nevertebrate. Iar cele mai “avangardiste” vietuitoare erau cateva specii de pesti primitivi. De curand, paleontologii au identificat urmele de fosile vegetale care atesta ca, la finele Ordovicianului, plantele isi incepusera deja cursa pentru cucerirea uscatului. Dar la sfarsitul acelei Perioade miscarea placilor tectonice a dus Gondwana langa Polul Sud. Imensul uscat a fost acoperit de gheturi, iar planeta a fost aruncata intr-o lunga era glaciara. A fost o catastrofa majora, in cursul careia au pierit cam 60 la suta dintre nevertebratele acvatice. De fapt, se pare ca sfarsitul Ordovicianului a marcat una dintre cele mai reci perioade din toata istoria terestra. Urmatoarea criza planetara grava a avut loc la sfarsitul Perioadei Devoniene, in urma cu 360 de milioane de ani. In cea mai mare parte a ei, acesta perioada a avut o clima calda, care a adus dupa sine o adevarata explozie a vietii. Oceanele si marile erau un paradis al nevertebratelor, dar si a nenumarate specii de pesti. Proveniti din evolutia acestora, primii amfibieni incepusera deja sa se aventureze pe uscat. Adaptate la viata pe uscat, plantele ocupau aproape toate suprafetele continentale. Apoi, catre sfarsitul acestor vremuri de expansiune, totul s-a prabusit. Intr-un timp relativ scurt pe scara geologica, s-a declansat o noua serie de cataclisme telurice, care au schimbat, inca o data, fata intregii planete. Lor li s-a adaugat un lant de modificari climaterice grave. Rezultatul a fost exterminarea, intr-un timp relativ scurt, a aproape 70 la suta dintre reprezentantii acelei vieti luxuriante. Pe marginea prapastiei Criza planetara cea mai dramatica a avut insa loc la sfarsitul Permianului, in urma cu 248 milioane de ani, cand viata a fost pe punctul de a fi eradicata de pe Terra: atunci au disparut peste 95 la suta dintre speciile de animale si plante existente. Un dezastru major, pe care oamenii de stiinta il pun pe seama unor miscari tectonice infernale. Fata uscatului s-a remodelat dramatic, fenomen insotit de devastatoare erputii vulcanice, care au aruncat in atmosfera cantitati uriase de cenusa, vapori toxici si gaze cu “efect de sera”. Toate la un loc au dus la modificarea dramatica a climei. Adica aproape exact ceea ce se intampla in zilele noastre. Cu singura deosebire ca “materialele” vulcanice aruncate atunci in atmosfera sunt inlocuite astazi de sutele de tone de pulberi si gaze expulzate in fiecare minut de industria umana. Abia refacuta dupa acel dezastru cumplit, viata terestra a ajuns din nou pe muchie de cutit, dupa alte 42 de milioane de ani, la sfarsitul Triasicului. Pe tot parcursul ei, aceasta etapa geologica a fost una spectaculoasa, in care reptilele si-au inceput marsul spre cucerirea planetei. Atunci au aparut primii dinozauri, dar si “multituberculatele”, minusculii stramosi ai mamiferelor. Noul lant de catastrofe planetare s-a declansat in urma cu 208 milioane de ani, dar savantii nu s-au pus inca de acord asupra cauzelor sale. Se pare ca si atunci componenta climaterica a fost deosebit de “activa”. Ceea ce se stie e ca uscatul a fost oarecum crutat, iar cel mai mare numar de victime s-a inregistrat in mediul acvatic. “Armaghedonul” dinozaurilor Ultima criza majora din istoria planetei a fost cea de la sfarsitul Perioadei Cretacice, in urma cu 65 de milioane de ani. Este ceea ce savantii numesc extinctia de la “limita K-T”, dintre Cretacic si Tertiar, cand Pamantul si-a pierdut cam 75 la suta din “locuitori”. Prin amploarea ei, nu a fost chiar cea mai grava catastrofa planetara. Dar este celebra: a marcat disparitia definitiva a dinozaurilor. Mult comentata, aceasta extinctie a primit o paleta intreaga de explicatii, mai mult sau mai putin riguroase din punct de vedere stiintific. Cea mai noua ipoteza, acceptata in general de savanti, explica dramaticul macel prin efectele globale provocate de ciocnirea Pamantului cu un asteroid. Ipoteza pare a fi confirmata prin descoperirea unei mari cantitati de iridiu in rocile din acea perioada. Pe Pamant, iridiul este un metal extrem de rar. In schimb, s-a descoperit ca el exista, intr-o cantitate insemnata, in asteroizii si meteoritii care cutreiera prin sistemul nostru solar. Mai mult decat atat, la inceputul anilor '80 a fost identificat si craterul rezultat in urma ciocnirii. Din calculele specialistilor rezulta ca obiectul ceresc care a provocat “Armaghedonul dinozaurilor” ar fi avut cam zece kilometri in diametru, cu aproape un sfert mai mare decat inaltimea Everestului. “Congelatorul” mamutilor siberieni Despartite de mari intervale de “pace” planetara, acestea au fost cele mai mari catastrofe din ultimii 450 de milioane de ani. Intre ele au existat alte cateva perioade de calamitati, dar de mai mica amploare. Cele mai apropiate de zilele noastre s-au derulat in ultimul milion de ani si au luat infatisarea unui sir de faze glaciare despartite intre ele prin perioade “interglaciare” mai blande. Ultima glaciatie s-a incheiat in urma cu 10-12 mii de ani. Chiar apropiata fiind de zilele noastre, ea are inca niste episoade neclare. Spre exemplu, actuala Siberie avea pe atunci o clima mai dulce si o vegetatie indeajuns de bogata, incat sa intretina turmele de mamuti lanosi care o cutreierau. Si, bineinteles, ca ei nu erau singuri. Li se adaugau rinocerii lanosi, turmele de bivoli si de cai salbatici, precum si niste cerbi imensi, cu coarne lungi de 3,5 metri. Apoi, brusc, acolo s-a intamplat ceva neobisnuit: mii de kilometri patrati de campie au fost acoperiti cu sedimente aduse probabil de niste inundatii catastrofale. Ciudatenia intamplarii consta in faptul ca, intr-un timp foarte scurt, au urmat niste geruri cumplite, care au inghetat tun sedimentele, pe o adancime de multi metri. Iar procesul a fost atat de rapid, incat mamutii au fost congelati instantaneu. Trupurile lor, descoperite adeseori in solul vesnic inghetat, sunt conservate perfect. De parca ar fi murit ieri-alaltaieri, multi au inca stomacurile pline cu iarba verde pe care abia o inghitisera. Un viitor sumbru Viitorul cataclism planetar prezis de oamenii de stiinta nu va fi deci un “unicat” in istoria planetei. Dar, in felul sau, el va fi totusi o premiera. Pestii placodermi ori amfibienii care stapaneau candva lumea n-au avut absolut nici o vina pentru evenimentele care i-au trimis in neant. La fel ca si dinozaurii, care n-au “chemat” asteroidul ucigas. Nou este doar faptul ca, de asta data, activitatea umana va prelua “la pachet” si cu buna stiinta rolul catastrofelor telurice, al mega-eruptiilor vulcanice si al muntelui cazut nitam-nisam din cer. Dar poate ca asa si trebuie sa se intample. Studiile savantilor arata ca marile extinctii au avut un rol pozitiv in evolutia vietii terestre. Spre exemplu, asteriodul de acum 65 de milioane de ani a favorizat stramosii, mamiferele, care altfel n-ar fi avut nici o sansa in fata dinozaurilor. Disparitia uriasilor a eliberat insa toate “nisele ecologice” posibile. Un avantaj strategic pe care speciile supravietuitoare l-au folosit din plin. Ramase fara concurenti, mamiferele au evoluat pana la forma lor suprema: omul. Indiferenta sinucigasa fata de viitoarele catastrofe pe care suntem pe cale sa le generam ar putea sa fie insa un semn dramatic: semnul ca poate a sosit timpul ca si noi sa “eliberam ringul”, in favoarea unui alt ciclu evolutiv. Criza Tornade devastatoare. “El Nino” si perechea sa, “La Nina”. Ploi torentiale si inundatii catastrofale. Precipitatii excesive si alunecari de teren care sterg localitati intregi de pe harta. Simultan, alte zone ale lumii trec prin decenii de seceta. Lipsa apei, care aduce cu ea desertificarea zonelor fertile si spectrul foametei cronice. Oare nu acestea sunt semnele care prevestesc viitoarea “Apocalisa climaterica”?
“Perioada pe care o numim 'Marea accelerare>>, dintre anii 1945 si 2015, a atins un stadiu critic, deoarece 60 % din resursele ecosistemului planetar au fost deja compromise” Paul Crutzen, laureat Nobel 1995
Alta viziune Unii specialisti apreciaza ca incalzirea globala va avea un efect cu totul neasteptat. Ei cred ca “episodul” cald va dura foarte putin. In lipsa frigului de la poli, temperatura oceanului planetar se va uniformiza, iar marii curenti maritimi vor inceta sa mai circule. In lipsa apei calde a “Golf Stream”-ului, Emisfera Nordica se va raci si va fi acoperita de gheturi vesnice. Acelasi blocaj il vor suferi si curentii din celelalte oceane, iar gheturile se vor reinstala din nou la Polul Sud. Si astfel, in mod ciudat, incalzirea glogala va tari intreaga planeta incet, dar sigur, intr-o noua Era glaciara. Efectul imediat al incalzirii globale pare sa fie disparitia gheturilor din Arctica si Antarctica. Specialistii cred ca topirea calotelor polare va ridica nivelul oceanului planetar cu peste o suta de metri. Cifra in spatele careia s-ar putea ascunde un viitor “potop” planetar. In plus, este posibil ca disparitia miliardelor de tone de gheata de la poli sa duca la dezechilibrarea scoartei terestre. Un fenomen grav, urmat de miscari tectonice salbatice si posibila fragmentare a uscatului. Lantul dezastrelor va fi completat de megaeruptii vulcanice si cutremure devastatoare. Un viitor nu tocmai optimist pentru civilizatia umana “Limita K/T” defineste perioada de acum 65 de milioane de ani, la granita dintre Cretacic si Tertiar. Paleontologii au stabilit ca aceasta este perioada in care dinozaurii, alaturi de multe alte specii, au disparut definitiv. Conform ipotezelor acceptate, aceasta extinctie majora a fost provocata de ciocnirea catastrofala a Pamantului cu un asteroid de mari dimensiuni. La sfarsitul Cretacicului, dinozaurii ocupasera toate nisele ecologice disponibile. Existau dinozauri ierbivori si carnivori, unii erau adaptati la viata acvatica, iar altii invatasera sa zboare. Cititi si celelalte articole din Jurnalul ZOOM
Despre autor:
