Oamenii si oborul

In pietele fermierilor de care vorbeam zilele trecute vand cei care produc ceva pe plan local. Ce povestesc mai jos se refera la sud-vestul Frantei, regiunea Dordogne, o zona in mod traditional saraca , in ciuda climei si a reliefului. Clima este mediteraneana, iarna ploua, vara ploua, dar niciodata nu vezi zapada acolo. Relieful este usor deluros, cu multe palcuri de padure, la marginea carora vezi duminica dimineata liote de vanatori umbland ca bezmeticii dupa caprioare, mistreti, iepuri si fazani. Am aflat apoi ca palcurile acestea de padure sunt aproape toate noi, statul da banii, iar tu ii pui la dispozitie hectarele tale, se pune padure, iar statul iti plateste anual o redeventa pentru a o mentine curata si sanatoasa. Tot ce creste in padure este al tau: animale, ciuperci, ierburi, turisti, vanatori...
Familia Dufour este o familie de tarani - cum altfel sa numesti pe cineva care sta la tara si traieste din agricultura ? Dufourii au 5 hectare, produc porumb pe patru, iar al cincilea il folosesc pentru solarii. Porumbul il dau la vite, iar vitele le vand la angrosistul care vine in ziua si ceasul hotarat, le cantareste, plateste si le duce unde numai el stie. In solarii produc rosii, castraveti, ardei, vinete, salata, varza, cate trei-patru varietati din fiecare. Cea mai mare parte a productiei din solarii o vand la pietele taranesti din zona, dar asta numai sambata si duminica. Ce le ramane din productia din solarii se prelucreaza. Sa nu credeti ca au o fabrica. Intr-un fost grajd din piatra au amenajat un mic laborator, cu faianta, apa curenta, electricitate, gaze la butelie si fosa septica - in zona nu exista canalizare. In laborator au un cazan de inox unde fierb vegetalele, un aparat mic de produs abur cu care sterilizeaza borcanele, o presa de pus capace si un alt cazan in care sterilizeaza borcanele gata umplute. Mai sunt un cantar si cateva bidoane unde se tin otetul, sarea, piperul, ierburile aromate. Asta e tot. Toata "fabrica" Dufour costa vreo 2000 de euro daca o iei la mana a doua. Acolo produc Dufourii ghiveci (ratatouille), pasta de rosii organice, pasta de ardei organic si alte cateva produse. Borcanele sunt etichetate manual, etichetele se produc in casa - dupa niste norme foarte rigide - pe o imprimanta color. In toata zona ghiveciul, rosiile, ardeii Dufour sunt bine cunoscute. Un borcan de 1 kg de ghiveci se vinde cu 5 euro, adica 18 lei. Şi Dufourii vand cam zece mii de borcane pe an...
La vreo 3 km de ferma Dufour este ferma Weiss. Alta minune. Jan are cam 60 de ani, este englez de origine ceha (tatal sau a venit in Anglia ca pilot de vanatoare in cel de-al doilea razboi mondial, s-a insurat cu o scotianca, a murit in lupta deasupra Berlinului in 1944 si a lasat-o pe scotianca cu patru copii, fara casa si fara venituri), iar Jane - sotia lui - este englezoaica pur sange. Acum doi ani au devenit someri amandoi, in aceeasi luna. Firma de distributie echipament sanitar unde Jane lucrase douazeci de ani a fost cumparata de alta, care a dat-o afara, iar firma de electronica unde lucra Jan l-a pus pe liber, inlocuindu-l cu doi emigranti mai ieftini. S-au sucit, s-au invartit, facturile cresteau, creditele presau - ca multe familii occidentale traiesera mai mult pe credit - asa ca au vandut casa din Scotia cu 300.000 de lire, au platit datoriile si au cumparat o ferma in Franta cu 150 de mii de euro. 7 hectare de camp si o pereche de case de te pierzi in ele. Una are vreo sapte camere, cu o bucatarie foarte mare, cu un cuptor de facut paine si camara. Cealalta este un fost grajd, larg cat o zi de post. Cladirile acestea sunt pur taranesti, din piatra cioplita manual, cu acoperisuri din lemn acoperite cu sindrila. Reci si umede de-ti vine sa te duci acasa. Singuri, cum au putut, Weissii au modernizat casa ("am facut toalete si dusuri, ca la francezi asa ceva era un lux orbitor, am pus centrala pe gaz pentru incalzire, am tras apa in camere, am schimbat reteaua electrica, ca atunci cand mergea televizorul nu mergea frigiderul si invers", ma rog, povesti de modernizare bine cunoscute), au transformat grajdul intr-un atelier de lucru si s-au pus pe treaba. Ce treaba ! Ca agricultura nu stiau, asa ca au arendat cele sapte hectare de pamant si s-au apucat de turism. O agentie din Anglia le trimite familii englezesti tipice - cate 3-4 copii, mama, tata si cumnata, un caine si doua pisici - care stau vara o saptamana-doua, mananca, fac trasee si invata in atelierul din fostul grajd diferite meserii - ceramica, cusatorie, prelucrarea lemnului, electricitate, producerea de uleiuri din plante, gradinarit, toate traznaile... Ian si Jane sunt profesori, bucatari, spalatorese, cameriste...Se mai ajuta cu ceva oameni din zona, dar rar, pentru ca sunt scumpi, iar francezul la ora 12 pune totul jos si se duce la masa, doua ore...asa e regula si nu le-o scoti din cap cu nimic. Sistemul se numeste "learning farming" adica ferme in care se invata sau invatare la ferma. Aceleasi familii vin cate doi-trei ani la rand sa invete altceva. E mai ieftin ca la hotel si mai placut. In plus, ca printr-o minune, copiii salbatici si galagiosi devin cuminti si harnici dupa cate un curs de ceramica unde trebuie sa ridice vreo 20 kg de lut pe zi ca sa faca o farfurie stramba...
Dar banii din turismul acesta nu ajung. Asa ca in fiecare zi cand nu au musafiri, Weissii se duc in pietele taranesti din zona, unde vand ce produc ei insisi: vase de ceramica pictate in stil englezesc, portofele din piele organica cumparata pe la fermele din jur, veioze din lemn cu un design uluitor de simplu, dar foarte elegante... Sunt cunoscuti, lumea cumpara de la ei, iar turistii englezi care umplu zona in fiecare vara se mandresc cu cadourile cumparate din Franta.
Nu mai am loc sa va povestesc despre fermierul din Anglia care a plecat pentru ca i se furau utilajele, iar in Franta poti sa lasi tractorul pe camp ca nu ti-l ia nimeni. Ba te mai si suna vecinii sa-ti spuna pe unde e. Despre olandezul care a plecat din Amsterdam cu nevasta lui si s-a apucat sa faca branza in Franta! Excelenta, de altfel...Despre australianul specialist in vinuri, care s-a apucat sa faca vin de casa in Franta si care nu vinde la piata ca nu are ce: toata productia lui de vreo 1000 de hectolitri o iau birturile si familiile din zona la doi euro pe litru.
Am vazut asemenea lucruri si la noi. Prea putine si prea lente. La Horezu unul s-a apucat sa-si faca un mic magazin cu ceramica produsa de el, acum sunt cinci-sase pe strada principala, de stau masinile la coada sa cumpere. La granita dintre judetul Braila si judetul Ialomita, intr-o campie arsa de soare, unde rar vezi un pom, am vazut familii care produc vinete coapte si curatate, ambalate frumos si pastrate la frigider pentru iarna. Putin, prea putin...
Daca oamenii ar citi etichete din supermarket-uri...

---

Despre autor: