EVUL MEDIU - Copiii din satele montane merg ceasuri bune prin padure ca sa ajungå la ore
Luminita este o fetita de 10 ani, care strabate singura o carare de munte, cel putin doua ore pe zi, ca sa ajunga la scoala. Alti noua copii, care stau intr-un sat pe al carui drum nu mai poate trece nici macar caruta dupa ce a fost distrus de inundatii, merg patru ore pe zi prin padure catre scoala.

In satele de la poalele Muntilor Vrancea saracia e atat de mare, incat Andreea Marin si Raduleasca ar fi ca doua fetite care si-ar imparti frateste, fara impusaturi, "drepturile la imagine" pentru dramele gasite in zona - asta e drama ta ca sa arati lumii ca esti buna si frumoasa, asta e drama mea ca sa arat lumii ca sunt buna si frumoasa, asta e drama ta, asta e drama mea. Apoi, odata facuta publica povestea oamenilor, ar fi atat de emotionate de bunatatea lor reflectata la tv, incat le-ar busi plansul de induiosare.

HAULISCA. Un sat din comuna Paulesti, langa munte. Primarul lucra de zor la finisarea noului sediu al primariei. Termopane, camera de oaspeti, camera de conferinte, camera pentru internet, scara interioara, un sediu despre care poti sa spui ca "se invarteste dupa soare", in comparatie cu saracia din curtile satenilor. Bani aruncati aiurea, doar pentru a hrani iluzia ca umilirea unor oameni sarmani iti aduce din partea acestora un soi de respect provenit dintr-o admiratie financiara. O comuna fara nici un metru de drum asfaltat, in care, pe timp de iarna, ambulanta nu poate urca din cauza hartoapelor, iar oamenii isi cara bolnavii cu sania trasa de cai sau caruta pana in locul in care sta impotmolita salvarea. Copiii invata in banci vechi de 50 de ani, pe care le-ar putea folosi mai degraba pe post de huta-huta decat de mese pe care sa invete sa scrie, iar in spatele acestora, ca un obiect pretios de muzeu, troneaza un calculator vechi si la fel de util ca un bibelou. Am ajuns la scoala acestui sat aproape de amiaza. Auzisem ca aici invata niste copii care vin "taman de la Tauca", un catun de munte izolat de restul comunei, pe o carare pe care, oricata bunavointa si bani ai avea, tot n-ai putea s-o faci cat de cat practicabila. "Voi, ca sunteti de la oras, ajungeti in doua ore acolo, e drum greu, plin de noroaie, nu puteti sa ajungeti singuri pana sus", ne spuneau ironic satenii. "Copiii care fac naveta pe jos sunt de fapt doar unul. E o fetita de 10 ani, Luminita Amarie", ne-a dumirit insa invatatoarea, in timp ce-si indrepta privirea spre ultima banca din clasa, locul fetei.

PE DRUM. Din gesturile invatatoarei reiesea faptul ca Luminita e privita ca un copil cu nevoi speciale. In clasa, fetita beneficia de un tratament usor preferential: eugeniile nemancate de copii si bucatile de cascaval de dimensiunea unei piese de remi, pe care elevii din Haulisca le primesc de la stat drept echivalentul celebrului "corn si lapte", erau varate la sfarsitul orelor in ghiozdanul Luminitei. "E amarata, saracuta!" Altminteri, comportamentul fetei nu traducea nimic din situatia de acasa. E un copil energic, vesel si asimilat intru totul de colectiv, care atrage atentia mai mult prin verva decat prin istetimea raspunsurilor. A primit razand vestea ca vrem sa facem impreuna cu ea drumul de la scoala pana acasa si, ca un ghid, incerca sa stea batoasa cu un pas inaintea noastra.

Drumul e groaznic: o ora si zece minute de suisuri si coborasuri mocirloase, o poteca ce uneori e ca o linie de centura pentru padure, liniste si nici o asezare omeneasca in zona. Fetita povesteste ca "numai cand ploua rau" ramane acasa, in rest strabate drumul zilnic, iar in acest rastimp, ca sa nu se plictiseasca, se gandeste "la desenele de la televizor". Din spusele sale, ai senzatia ca fetita nu cunoaste ideea de primejdie, vorbeste cu aceeasi seninatate despre animale salbatice si despre Mircea, calul din curte, iar amintirile sale despre familie suna astfel: "Eu am mai avut doua surori, insa au racit si au murit in pat, acasa!", povestea ea candid.

LA COCIOABA. Odata ajunsi in batatura casei - o casa din chirpici cu aer garbovit, ce-ti lasa impresia ca se sfarama la primul vant mai puternic - , fetita s-a retras dupa picioarele mamei. O femeie slinoasa, cu aer natang, genul de om care ridica neputincios din umeri la fiecare intrebare. O discutie absolut inutila. Are 33 de ani si pleaca la munca doar vara, "la prasit" impreuna cu sotul. In anotimpurile mai grele traiesc din te miri ce si isi cultiva pe indelete neputinta. Femeia confirma povestea cu fiicele care au murit in pat, fiindca racisera, una dintre ele dandu-si duhul fara sa-o fi vazut un medic. Si da vina pe saracie la toate "de ce-urile" puse. Selectia naturala e singura lege dupa care Luminita si ceilalti doi frati mai mari cresc. "Sa invete si sa plece din locul asta!", era solutia, pe cat de inaltatoare, pe atat de utopica, date fiind conditiile, a mamei. Nu se muta mai aproape de scoala "fiindca nu au unde" si, drept incurajare, femeia povesteste ca si-a crescut copiii cu gandul ca pe drumul spre sat "nu exista animale salbatice". "Fetita e cuminte, se scoala singura dimineata pe la sase, mananca ceva" si parcurge singura drumul de munte spre scoala. A obisnuit-o asa, fara insotitor. Satenii vorbesc de fata ca despre un simbol al greutatilor lor. Nimanui insa nu i-a trecut pana acum prin cap sa faca ceva concret pentru ea.

Citeste si:

POIANA STOICHII. Poiana Stoichii este un sat ce apartine de comuna Vintileasca, un sat izolat pe Muntele Furu, la 4,5 km de restul asezarilor. Spunem izolat, fiindca din 2005, cand inundatiile au calamitat drumul forestier ce lega satul de restul comunei, cei 120 de locuitori ai satului sunt nevoiti sa mearga la pas doua ore prin padure pana ajung la civilizatie. Nici macar caruta nu mai poate razbi hartoapele fostului drum. Un itinerariu la care iubitorii de miscare s-ar uita cu jind, in incercarea lor de a mai da niscaiva kilograme jos. Primarul comunei, Marian Georgescu, sustine ca "toate proiectele si studiile de fezabilitatea pentru refacerea drumului s-au oprit la Consiliul Judetean Vrancea, o data cu raspunsul 'nu sunt bani!>>". Un sat realmente desprins de lume. Situatia pe teren arata cam asa: cei noua copii si satenii incarcati ca niste camile cu cele trebuincioase gospodariei parcurg patru ore pe zi prin padure. Doua ore dus, doua ore intors. In fapt, in lunile de iarna, mergi prin zapada dupa cum te trage instinctul, pe podete improvizate sau, mai exact, scanduri puse de-a latul paraielor, ocolind zonele noroioase si urcand pana ti se face acru-n gura pe movilite cu pamant mai zvantat. Intr-un cuvant, traseul prin padurea in cauza este un adevarat efort fizic.

Din pricina copiilor nevoiti sa bata un astfel de drum zilnic, scoala din sat si-a modificat orarul cu o ora, noua in loc de opt devenind ora la care se incep lectiile. O mica favoare de "dragul copiilor", spun satenii.

DE VORBA CU OAMENII. Sunt patru fete si cinci baieti. Dimineata se strang in grup si nu pornesc spre padure decat cand s-au adunat toti. Fac asta de teama de animalele salbatice, care misuna prin zona, si pentru faptul ca, palavragind, trece timpul mai repede. Asta la plecare. La intoarcere, razbiti de foame, fiecare o ia care incotro, numai sa ajunga mai repede acasa, in fata unei strachini cu mancare. "Cand ploua ne punem nailoanele pe noi si merge asa pana la scoala. Cand nu mai putem de frig ne mai oprim sa ne incalzim la prima casa din sat, sa ne tragem sufletul, dar ne-am obisnuit asa, ce sa facem?", povesteste Danut, unul dintre copiii navetisti. La intrebarea daca nu-l ia somnul cu capul pe banca, dupa doua ore de mers pe munte, raspunde scurt si razand - "nu!". Aceeasi versiune a spus-o si Petrus, un elev in clasa a VIII-a. Usor timizi, cumpatati in raspunsuri, parca erau dintr-un film ce vrea sa intareasca o drama tocmai prin astfel de efecte. Copii crescuti la munte, obisnuiti cu efortul fizic, se plangeau doar de momentele cand vremea chiar e un cosmar, data fiind situatia lor: ploile torentiale sau zapezile de un metru. "Atunci stam acasa, insa nu se supara profesorii, inteleg ca n-avem cum sa mai ajungem la scoala", spun copiii.

JIVINELE SI OAMENII. Satenii povestesc despre pataniile cu animale salbatice cu verva unui bucurestean abonat la RATB, caruia i s-a furat a cata oara portofelul din geanta. Adica obisnuiti cu situatia si fara nici o strabatere interioara. "Cel mai des avem probleme cu lupii, mult mai rar cu ursul, insa facem un foc mai mare si asa ii alungam." Au hotarat sa nu paraseasca satul de dragul parintilor si pentru peticul de pamant din fata gospodariei, iar viata la munte i-a facut sa aiba parca alti stimuli, mult mai rezistenti, la durere. "Pai jumatate din copiii de aici sunt facuti acasa, femeile nu au mai coborat la oras, ca sa nasca langa un doctor, ultimul nascut langa gura sobei are acum 2 ani si sunt bine sanatosi si mama, si el", spune delegatul satului, Mioara Slavu, o femei rumena si energica, cea care ne-a fost si calauza prin padure. Danut a venit pe lume astfel. "Aveam bagajele facute ca sa cobor la spital, insa m-au apucat grijile: unde duc eu celalalt copil in acest timp, cine are grija de casa? Nu puteam sa-ncui casa si sa las totul de izbeliste dupa mine. Am chemat-o pe mama sa ma ajute si l-am facut pe-al doilea copil langa gura sobei", spune mama. Copiii veneau pe lume cu ajutorul unei moase, care a murit acum cativa ani.

DESPRE ZAHAR. Cum drumul pana la primul magazin presupune aproape jumatate de zi prin zapada, grija cea mai mare a femeilor este sa-si dramuiasca bine uleiul si zaharul din camara pana la urmatoarea coborare in sat. "Zaharul, uleiul, malaiul ni-l cumparam cu sacul, cat sa ne ajunga pentru cateva saptamani, sa nu fie nevoie sa face drumul dupa o urgenta alimentara", povestesc satencele.

Plecati sa munceasca la gater, barbatii lipsesc cu lunile de acasa, rastimp in care ele se ocupa de gospodarie. Asta se intampla de cand satul, ca o traditie. Cum o duceau pe vremea lui Ceausescu, cand hotarase sa-i mute pe toti la bloc, pe dealul de la intrarea in Vintileasca, asa o duceau si asta-vara, cand, dupa spusele primarului, "Ludovic Orban a venit sa viziteze zona".