Sa incepem prin a spune ca textul, piesa in sine, ar face sa para "Masura pentru masura" o culme a claritatii dramaturgice la Shakespeare. In "Eduard al III-lea" nimic nu e foarte clar, in afara faptului ca englezii castiga intotdeauna; regele incepe prin a porni la lupta cu francezii ca sa recupereze tronul la care crede ca are dreptul, dar, pana una-alta, se opreste s-o salveze pe o contesa din asediul scotienilor si se indragosteste de ea - prima parte a spectacolului de la TNB se ocupa de strategiile lui de cucerire si de dileme morale legate de adulter si onoare, in timp ce nobilii englezi anunta incheierea pregatirilor pentru razboiul cu Franta si se trezesc trimisi, fara explicatii, la plimbare. In partea a doua, intors la sentimente mai onorabile de o amenintare cu suicidul din partea castei contese, regele pleaca la razboi cu Hexagonul, contesa dispare cu totul din viata noastra (si a lui Eduard), iar luptele continua pana cand, doua ore mai tarziu, englezii inving, nu e prea clar cum, fiul cel mare al lui Eduard, care-i poarta numele, e dat de doua ori mort si de doua ori supravietuieste, iar regele Frantei si fiii lui ajung prizonieri. Nu e prea clar cum se intampla aceasta victorie pentru ca ceea ce urmareste regizorul nu sunt faptele in sine ale povestii soldatesti, ci felul in care ea poate fi spusa azi: facticelor infruntari "live" cu spade de lemn si scuturi de carton le iau locul proiectiile video (cu imagini din filme istorice, dar si dinÍ "The Wall").
Ion Caramitru (regele Eduard) Din cele doua spectacole (unul pana la pauza si celalalt dupa) in care consta "Eduard al III-lea", primul e una din cele mai interesante propuneri teatrale pe un text clasic din ultima vreme. Tocilescu isi ia distanta - iar actorii (in principal Caramitru si Crina Muresan, in rolul contesei) il urmeaza - fata de caderea in derizoriu, in lumea noastra de azi, a temei morale (adulterul ca problema de onorabilitate), povestea devenind un fel de "Shrek", un basm modern in versiune scenica. Spectacolul incepe cu imensa structura multifunctionala de turn de aparare in care consta elementul central al scenografiei (ireprosabila, ca mai de obicei in cazul lui Dragos Buhagiar) folosita de garda engleza (cu regele pe post de arbitru, cu tot cu fluier) ca marcand zona de pedeapsa intr-un meci de rugby. Fascinatia regelui Eduard pentru Contesa de Salisbury e marcata de triluri din hit-ul saizecist "Fascination" (la fel ca-n desenele animate cand "El" o vede pe "Ea"), iar finalul aventurii asterne o lumina ca de apus de soare pe taramul lui "A fost odata ca niciodata". Traim intr-o lume in care moralitatea (sa-ti tii cuvantul dat si juramintele facute) nu mai tine de viata de fiecare zi, ci de plasmuirile cu Ilene Cosanzene si Feti-Frumosi (sau cu Galandriel si Celebron, pentru generatia "Stapanului inelelor"). Nu e o veste prea placuta.
Partea a doua e destul de incarcata cu balast, cu scene prea lungi si greu de urmarit, care fac sa scape tema centrala (a tinerii sau incalcarii promisiunilor de onoare), iar spectacolul secund merge din cand in cand in paralel cu primul. Totul pentru ca informatia fundamentala - si anume ca francezii pierd pentru ca unii dintre ei isi tin pana la ultima consecinta cuvantul de onoare - e risipita de-a lungul si de-a latul celor doua acte.
Da, o natiune e infranta din cauza ca oamenii ei de nadejde si-au tinut juramintele. Nici asta nu e o veste prea placuta.
Adevarul e ca avem aici de-a face cu una din acele naratiuni fondatoare ale marilor barbati albi si morti si e adevarat ca la Bucuresti publicul dornic sa vada un teatru al marilor naratiuni nu prea are din ce alege (iar Shakespeare nu se joaca nicaieri altundeva in Capitala in teatrele profesioniste). Dar daca alege sa vina la acest "Eduard al III-lea" si sa stea pana la sfarsit, ar face bine sa nu lase deoparte nici "Persepolis" si "Shrek", dar nici "blockbuster"-ul "300".