LA NEVOIE... - Pechea a dat concerte in lagarele din Danemarca si Suedia
A intrat la Conservator cu spaga, dar canta exceptional la saxofon. Cu pasaportul doldora de vize, “bisnitarul” Marin Petrache Pechea a cerut azil politic in Danemarca in 1986. In Romania a fost condamnat, in absenta, la sapte ani de inchisoare. Nimeni nu a avut curiozitatea sa arunce o privire dincolo de numele Marin Petrache Pechea. Lumea il stie ca saxofonist, sef de formatie, compozitor, patron de restaurant. Ce se ascunde in spatele acestor atribute poate fi un interesant sche­let de roman: o viata-aventura sau o aventura de-o viata. Jurnalul National: Se stiu atat de putine lucruri des­pre Pechea. Cine sunteti dum­neavoastra, domnule? Marin Petrache Pechea: O combinatie de gene luate de la o mama evreica si un tata tigan ungur. Pa­rintii mei, deportati in Transnistria, au revenit in Romania dupa “marea eliberare” a fratilor sovietici. Mama era insarcinata cu mine si tata a spus ca o sa-mi dea numele primului sat in care se va opri satra. S-au oprit in judetul Galati, la Pechea. Asa se face ca ma cheama Pechea. Dar in buletin ma cheama Marin Petrache. Cand aveam vreo luna, parintii au venit in Capitala. Se cheama deci ca sunt bucurestean. Aveti antecedente muzicale in familie? Nu, n-am pe nimeni muzicant in familie. Tata era bijutier si asta ar fi vrut sa fiu si eu. Cum imi prindea vreun instrument il spargea. Mama se ducea a doua zi si-mi lua altul. Mie mi-a placut sa fiu muzicant si asta am ajuns. Am facut scoala de muzi­ca, apoi Conservatorul. Ati intrat din prima la Conservator? Atunci era mai usor de intrat. Te duceai cu un cartus de Kent, cu doua sticle de whisky si trei spray-uri si intrai. Asa ati facut dumnea­voastra? Asa am intrat si asa l-am si terminat. Am facut clarinet, dar mi-a placut saxofonul. Un an in lagar Stiu ca umblati mult cu formatia prin lume... Eram singura orchestra cu pasa­poarte permanente. A fost posibil in primul rand datorita calitatii muzicii noastre, pe care am cantat-o peste tot in lume. La un moment dat, cand am fugit in Danemarca, in '86, nu am fost crezuti cand am cerut azil politic. Pasapoartele noastre erau pline de vize care demonstrau ca regimul comunist nu ne impiedica sa iesim din Romania. Pai de ce ati fugit? Nu mai eram socotiti muzicanti, ci bisnitari. Ne intorceam din strai­na­tate cu lucruri pe care le vindeam in tara ca sa avem din ce trai. In Ro­ma­nia nu eram platiti prea bine. Ne puteam intoarce si cu bani, dar ne luau impozit 60%. Odata am venit cu trei aparate video. Atunci, un video costa cat o Dacia. M-au chemat la Rahova intr-o vineri si norocul meu a fost ca nu m-au putut aresta in ziua aia, eu fiind membru de partid. Duminica ne-am uschit cu totii in Danemarca. Unde ati cerut azil po­li­tic... Exact. Dar nu ne-a crezut ni­meni, cum v-am spus. Eram singura formatie de romani la care, daca te uitai in pasapoarte, mai aveai un pic si cadeai de pe glob. Am stat in la­gar un an. M-am dus la Crucea Rosie si am spus ca noi suntem muzicanti si, daca nu exer­sam, uitam sa can­tam. Crucea Rosie ne-a cumparat in­strumente si mergeam din lagar in la­gar, in Danemarca si Suedia, sa dam concerte. In tara ce s-a intamplat in acest timp? Presiune asupra familiilor noastre. Iar pe noi ne-au judecat in ab­senta. Cei din formatie au primit cate cinci ani, iar eu, fiind sef de or­chestra, am fost con­damnat sapte ani. Tradatori de patrie... Si asa am facut tot felul de munci, de la spalat vase in carciumi pana la om de serviciu in benzinarii ca sa tri­mit bani la familie. Aveam doi copii acasa... Mama nu mai era in viata cand am fugit, tata a trait sa ma vada inapoi in tara. El a murit in '96. Din soc am facut diabet pe fond nervos. Premierul, “La Pechea” Cand v-ati intors in tara? In '91. La indemnul lui Titus Mun­teanu si al Alexandrei Cepraga am participat la Festivalul “Bu­cu­resti '91”. Am adus o americanca, Greta Pope, pe care am facut-o din fo­­tomodel cantareata, si am luat toa­te premiile posibile. De atunci nu am mai scris piese pentru concursuri. Cum merge combinatia gas­tronomie-muzica? Foarte bine. Am deschis acum ceva vreme un restaurant cu speci­fic mexican, impreuna cu un asociat, dar am vrut sa fiu sin­gur si am facut “La Pechea”, care este o afa­cere de familie. Fiul meu, Ro­­­berto, este sef de sala, una din su­rorile mele este bucatareasa. Mi-au trecut pragul multe personalitati, de la cantareti pana la premierul Ta­riceanu. Ce alte afaceri mai aveti? O casa de productie de discuri si patru formatii pe care le conduc: Cromatic Band (sase instru­men­tisti), Cromatic Big Band (26 de instrumentisti), Trio Petrica Andrei si Rai Banda Mahala, mai cu­nos­cuti in strai­natate decat in Ro­ma­nia. Ce tarif percepeti cu Cromatic Band? Negociabil. De principiu, 3.000 de euro ora de cantat. Sunteti multumit unde ati ajuns? Sunt un tip modest, care se mul­tumeste cu ce are. Niciodata nu m-am intins mai mult decat mi-a fost pla­puma, nu mi-am facut planuri si n-am visat cu ochii deschisi. Inca n-am cunsocut apogeul vietii. Toata viata inveti si, cand esti in fata mor­tii, iti dai seama ca nu stii nimic.