Gaza este, de obicei, vazuta prin prisma sprijinului covarsitor acordat Hamas, insa realitatea este cu totul alta. Un sondaj de opinie realizat, in noiembrie 2007, in regiune a indicat o sustinere in proportie de 74% a unui acord cu Israelul. Numai 15% din cetateni ar vota un candidat la presedintie din partea Hamas sau parlamentari Hamas, in vreme ce 55% din locuitorii Fasiei ar sprijini reprezentanti Fatah. Procesul de pace inspirat de Annapolis a fost sustinut de 81% din respondenti.
La fel ca multe alte teritorii din regiune, Gaza a avut o istorie lunga de ocupatii straine. In 1949, razboiul arabo-iraelian s-a incheiat cu un armistitiu care a divizat Palestina in trei parti, controlate politic de entitati distincte. Israelului i-au revenit mai bine de 77% din teritorii, Iordanul a fost lasat sa domine in Ierusalimul de est si Cisiordania, iar Egiptul a preluat controlul Fasiei Gaza. Statul arab palestinian conceput de planul de divizare avansat de Natiunile Unite in 1947, care ar fi trebuit sa includa si Gaza, nu si-a gasit niciodata corespondentul in practica. (...)
Razboiul din 1967 a plasat Palestina aflata sub mandatul Ligii Natiunilor de odinioara (precum si peninsula Sinai si platoul Golan) sub ocupatia militara israeliana. (...) Aproximativ 70% din populatia Fasiei era formata din refugiati, care traiau in conditii dificile, dependenti fiind de slujbele din Israel. (...)
Saracia din Gaza s-a dovedit prielnica radicalismului de tip islamic. Seicul Ahmad Yasin, un refugiat paraplegic din satul Jora, a lucrat pe tacute la initierea unei miscari fundamentaliste, avand acordul tacit al Armatei israeliene, care dorea sa incurajeze crearea unei alternative la Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Insa, odata cu revolta din 1987 (Intifada), sustinatorii lui Yasin au anuntat crearea Miscarii de Rezistenta Islamica. Cunoscuta mai bine dupa acronimul arab HAMAS, grupul lui Yasin a inceput sa concureze cu gruparile traditionale OEP prin organizarea de atacuri improvizate asupra asezarilor evreiesti si rapirea de soldati israelieni.
In vreme ce Intifada din 1987 a avut drept rezultat Procesul de la Oslo si reinstaurarea conducerii OEP, aceasta nu a reusit sa produca o economie adevarata in Gaza. (...)
In timpul celei de-a doua Intifade, care a fost declansata in 2000, Hamas si-a folosit armele si explozibilii pentru a-i ataca pe israelieni si a-si creea propriul protectorat. Insa cu cat se inteteau atacurile Hamas si nu numai asupra israelienilor, cu atat israelienii nu slabeau asediul asupra Fasiei. (...)
Evident, simbolurile false de statalite oferite ca parte a procesului de pace de la Oslo au adus schimbari prea putin semnificative pentru palestinieni. Acestia au obtinut un presedinte ales (care, cel putin o perioada, a fost sechestrat la sediul sau), un Parlament si un Guvern (ai caror parlamentari si ministri nu pot trece din Gaza in Cisiordania) si pasapoarte (ale caror serii trebuie inregistrate pe computerele israeliene). Ce nu au obtinut a fost o suveranitate autentica, fara de care este greu de imaginat vreo ameliorare a situatiei.
Istoria Gazei si sprijinul in declin acordat Hamas sugereaza faptul ca integrarea locuitorilor Fasiei in viata de zi cu zi a palestinienilor nu va fi dificila, precum si faptul ca mentinerea actualului asediu nu ar face decat sa pedepseasca un popor iubitor de pace, respectiv sa consolideze influenta celor mai rele elemente ale sale asupra societatii si vietei publice.
Daoud Kuttab, un jurnalist palestinian detinator al unor numeroase distinctii, este profesor de jurnalism la Universitatea Princeton.
Copyright: Project Syndicate, 2008
www.project-syndicate.org