Fata unui om e fascinanta

"Ne rugam Tie, Doamne, arata-ne cum a putut Parintele Iulian, tintuit fiind pe scaunul luminoasei sale senectuti, sa se poata preumbla cu atata usurinta prin toata <<lumea>> pe care
Tu, cu intreaga Ta darnicie, ne-ai pus-o la indemana. De ce noi, cestilalti, inlesniti cu de toate de marea Ta daruire, ne impiedicam, parca pacatos de bucurosi, alergand bezmetici pe drumurile acestei lumi? De ce credem, Doamne, ca vioiciunea madularelor noastre e mai de dorit decat era nemiscata preumblare a Parintelui Iulian? Ne arati oare, Doamne, ca Parintele Iulian, stand in credinta lui umblatoare, a fost mai vioi decat noi? Daca da, ajuta-ne Doamne, sa ne indreptam catre Tine ramasi in genunchi!"
"Rugaciune de umilinta" - Vasile Gorduz
Cu acest splendid psalm al lui Vasile Gorduz se incheie cartea "Un preot de foc", ingrijita de Costion Nicolescu si dedicata Parintelui Duhovnic Iulian, cel care a slujit in cateva parohii din Bucuresti: Manastirea Tiganesti, parohia "Aparatorii Patriei", "Martisor" si "Flamanda", cunoscand in acelasi timp represiunile si inchisorile comuniste. A plecat dintre cei vii in 1996, la varsta de 85 de ani.
Dialogul aproape eliptic cu sculptorul Vasile Gorduz a fost o sansa a mea de a-l face macar si pentru cateva momente sa iasa din starea de medical - parcimonios - contact cu vorbele si cu rostirea lor. Acest mare artist, preocupat sa redea unor spatii chipuri purtatoare de spirit, transfigurandu-le si recuperandu-le in acelasi timp, nu are histrionismul periculos al celor care se entuziasmeaza de sine. In pantecele atelierului, el "pune materia in miscare", avand la indemana "tot ce-i trebuie" ca sa inchipuie noi si noi forme si volume, construite cu har si admirabil exteriorizate. Un calugar al propriului lucru, o constiinta artistica, un pustnic intr-o lume vinovata de multe tipete si barbarie.
Vasile Gorduz, sculptorul, este nevoit sa-si petreaca o mare parte din existenta in atelierul in care ii iau fiinta lucrarile. De aceea as vrea sa aflu direct de la sursa, ce inseamna de fapt atelierul acesta?
Atelierul nu-i nimic altceva decat locul unde sculptorul are la indemana tot ce-i trebuie ca sa puna materia in miscare. Despre atelier se poate vorbi in foarte multe feluri si poti cadea in poeticale daca aluneci pe panta "mult prea frumosului". Atelierul este totusi numai si numai ce spuneam la inceput.
Odata "pusa in miscare materia", ce se intampla mai departe?
Incepe lupta pentru a o pune in acord, in primul rand cu cerintele sculpturii si de abia dupa asta ceea ce vrea sculptorul se strecoara cu teama acolo unde materia se lasa adusa de o putere din afara noastra.
Cum este piatra din care ati facut atatea sculpturi?
Este cu totul altfel decat... piatra de la rinichi.
E mai... sanatoasa?
E sanatoasa si plina de tandrete.
Va place foarte mult calcarul.
Eu am lucrat aproape numai in calcar. Are o mare caldura.
Ati facut multe portrete?
Nu le stiu numarul, dar destul de multe.
De ce ati fost atat de atras de portret?
Pentru ca fata unui om e fascinanta si plina de surprize. Daca faci un portret dupa un chip urat (asa cum il vede lumea), poate si trebuie sa iasa din el o opera de arta care sa placa.
Ce puteti marturisi despre starea actuala a sculpturii?
La ora actuala, starea sculpturii este destul de precara. Un medic ar interna-o.
De ce boala sufera?
De lipsa legaturilor cu traditia.
Puteti vorbi macar despre un singur maestru?
Mi-e greu, daca nu imposibil, sa ma opresc la un singur nume. De regula am mereu In fata ochilor cateva sculpturi din epoci diferite si, fara indoiala, de autori diferiti. Am sa ma opresc totusi la Gheorghe Anghel, fiindca, in fata unui portret facut de el, a fost prima oara cand am simtit adevarata sculptura. Atunci am simtit ca am intrat in lumea acestei arte miraculoase si tacute.
Este greu sa faci ca sculptor compozitii?
Este foarte greu sa faci o compozitie si constati la fiecare cotitura ca te intalnesti cu lucruri pe care le-ai invatat facand portrete.
Face si gloria parte, la fel ca nerecunoasterea,
dintr-o anume resemnare? Mai precis, v-ati obisnuit cu recunoasterea?
E greu sa-ti spui ca te simti ales de soarta. Din cauza asta, mai degraba faci efortul sa nu arati lumii ca talentul pe care ti l-a dat Dumnezeu l-ai folosit asa cum trebuie.
In incheierea acestui scurt dialog, spuneti-mi, Vasile Gorduz, nu-i asa ca si Silvia Radu, jumatatea dumneavoastra, este un artist extraordinar?
Este!
In atelierul din Pangratti, Silvia Radu (foto) nu vrea astazi sa vorbeasca despre sine, despre ingerii pe care-i plasmuieste din ipsosul alb, catifelat, si nici despre picturile pe care le realizeaza pe panza sau pe carton, in culori stralucitoare. Atunci, "cadem la pace" si vorbim tot despre Vasile Gorduz.
Silvia Radu, in ce an a fost instalat la Sevilla monumentul lui Traian, al lui Vasile Gorduz?
In 1993 a fost comandat si in 1994 a fost instalat. A fost, in opinia mea, o sansa atat pentru Romania, cat si pentru Traian (Silvia Radu se amuza de aceasta precizare). La Ministerul Culturii era Delia Mateescu, o functionara desteapta, care, in momentul cand s-a hotarat realizarea unui Traian, i-a spus lui Gorduz: "Faceti ce vreti si cum vreti dumneavoastra, intr-un cuvant hotarati singur cum veti realiza lucrarea". Gorduz, avand lucrarea cu lupoaica si steagul dac ingemanati, a spus: "Pun poporul roman in bratele lui Traian" si asa a iesit o sculptura magnifica, ce se datoreaza pur si simplu acestei persoane, Delia Mateescu, pe care a trebuit s-o amintesc, pentru ca n-a intervenit in alegerea lui Gorduz cu vreo sugestie cat de mica.
A fost o comanda?
Comanda pentru Statul Roman. Era Petre Roman pe vremea aia ministru si a fost aleasa Spania, pentru "implantarea ei", Roman avand afinitati si ascendenta, prin mama. Eu, cel putin, asa am tradus optiunea respectiva.
In fotografia pe care o privesc, pare plasata intr-un spatiu benefic.
Mie nu-mi place ca a fost plasata cu fata spre fluviu. Nu o poti vedea, decat daca te afli pe apa. Am fost foarte nenorocita cand am vazut asta. In fine, monumentul este foarte frumos, lucrarea este superba si, trebuie sa spun ca a avut o sansa nemaipomenita atunci Gorduz ca a primit comanda monumentului.
Ce inaltime are?
Trei metri si ceva. Este suficient de mare ca sa fie o lucrare foarte importanta.
Este o varianta a celei care se afla la Accademia di Romania.
Este acea lucrare care, in momentul cand a fost aniversat Traian, Dan Haulica a avut ideea (Uniunea Latina ocupandu-se de acest eveniment) sa fie turnat in bronz si dus la Roma. Deci este o varianta.
Au fost insa niste probleme cu ea.
Noi, Dan Haulica, Zoe Dumitrescu Busulenga (care era directoarea Academiei), am asezat lucrarea destul de bine, dar provizoriu, sperand ca va putea ajunge cu timpul chiar in centrul Romei. Exista atunci sansa, dar o functionara ageamie a facut asa niste prostii in legatura cu lucrarea, incat totul a murit din fasa. Lucrarea a fost mutata la un moment dat in alt loc din motive obscure si penibile. Accademia Di Romania nu a cinstit cum trebuie aceasta lucrare de o calitate cu totul remarcabila. In loc sa o faca foarte cunoscuta, ea n-a existat nici pentru cei de la Academie, nici pentru Ministerul de Externe, nici pentru cei de la Interne, nici pentru Ministerul Culturii, nici pentru Uniunea Arhitectilor... A existat numai pentru Gorduz, pentru mine, pentru Dan Haulica si cei cativa prieteni care stiu despre ce este vorba.
Halucinant!
Ei, si intr-o buna zi, anul acesta, 2007, am primit un telefon, in care ni s-a spus ca suntem cautati de doua luni, pentru ca s-a intamplat ceva cu Monumentul de la Sevilla. (Traian "se infuriase" asa de tare pe poporul roman, incat l-a aruncat din brate. Cu Traian nu te pui. (Silvia Radu surade amar) Sa fim atenti cum ne purtam!. Au fost furtuni mari si s-au intamplat mici necazuri cu "poporul roman", tinut in brate de Traian.
Dar a rezistat poporul roman, pana la urma!
Pana la urma a rezistat, saracul! Depinde insa de cum ne comportam in continuare cu Traian. Este, pur si simplu, emblema noastra.
N-ar trebui sa fie un monument asemanator si in Bucuresti?
Din primul moment asta a fost si intentia noastra. Era normal sa existe unul si aici. Sunt, in momentul de fata, niste sperante in sensul asta. Poate mai marii oameni politici, edili s.a.m.d. vor fi "impresionati" de lucrare (ea castigandu-si dreptul sa impresioneze) si va aparea si in Bucuresti. Demnitatea ei s-ar putea sa inspaimante, sa-i sperie pe romani.
La "Ordinul Arhitectilor", din strada Pictor Verona, Sorin Dumitrescu a prezentat, acum un an, atelierul lui Vasile Gorduz, intr-un eseu, "Oglindirile si ghiciturile unui sculptor".
Intr-o serie de cateva expozitii facute de Sorin Dumitrescu pe un traseu cultural din imediata apropiere a strazii Pictor Verona, s-a vorbit si s-a prezentat si atelierul lui Gorduz. Ideea a apartinut Fundatiei "Anastasia". Atelierul a fost filmat si dupa aceea au fost luate lucrari pentru a fi expuse.
Ce va lucra Vasile Gorduz in atelierul ce are peretele comun cu al tau?
Un portret al lui Eliade.
Unde va fi plasat?
N-as putea spune. Ideea apartine, de mult, Fundatiei Anastasia prin Sorin Dumitrescu, a fost comentata cu Primaria sectorului II, iar Ruxandra Garofeanu a facut bine ca a preluat proiectul si sculptura se afla in lucru.
Vasile Gorduz a vorbit despre Gheorghe Anghel, pe care l-ai avut si tu profesor la Institut. Stiu ca te dor foarte mult niste lucruri legate de cunoasterea acestui
mare artist.
Sunt foarte putini cei care-si dau seama cu adevarat de valoarea sculptorului Anghel. Este, cu adevarat, foarte greu de perceput, dar e si un sindrom al negarii si al ocultarii, vizavi de ceea ce avem bun. Si asta o spun nu pentru ca as fi eu grozava, si ca ma pricep, dar, repet, sunt doar cativa cei care-l "gusta" cu adevarat pe Anghel. Recunosc, este si foarte greu de "gustat". Tu stii ca nu exista pana la ora asta un album, o carte "Anghel"? Uite (Silvia Radu imi arata o carticica saracacioasa ca aspect, editata acum multi ani), asta este singurul lucru pe care am fost in stare sa-l editam. Mai mare rusinea! Este singura carte, cu un text despre care nu mai are rost sa vorbim. Se vinde la UAP la un pret derizoriu, si eu am cumparat niste exemplare ca sa le dau unor prieteni, sa vada in ce hal il tratam noi pe Anghel.
Iti multumesc, fiindca-mi dai si mie un exemplar!
Suntem jalnici. Anghel, care avea dar de clarvazator, cred ca ne priveste cu dispret de acolo, de unde e.
L-ai cunoscut bine, i-ai fost studenta. Cum era?
Anghel avea un fel de dispret bine mascat. Simtea diferenta intre ceea ce facea el si mentalitatea romanului. Romanul se repede sa apuce el si, in rest, nu-l mai intereseaza nimic. Absolut nimic. Anghel este un artist fantastic, dar nu ne dam seama pentru ca nu sare in fata.
A lucrat mult?
A lucrat, e unul din cei mai prolifici sculptori ai nostri ca idee de compozitie. Asta nu e neaparat o calitate, dar la Gorduz este. Gheorghe Anghel si Ion Lucian Murnu, care ne-au fost profesori, au insemnat un moment foarte mult pentru noi.
Cu cine ati mai fost colegi?
Am fost si cu George Apostu... Eram sapte, si eu singura fata.
Ce-ai invatat, Silvia Radu, de la Vasile Gorduz?
Am invatat ca trebuie sa fii foarte atent la ceea ce faci si sa nu crezi ca l-ai apucat pe Dumnezeu de picioare, daca-ti iese ceva.

---

Despre autor: