Doua feluri de a cauta adevarul

Astazi, la Uniunea Scriitorilor, in Bucuresti, Fundatia Academia Civica aniverseaza 15 ani de la inceputurile Memorialului Sighet. In acest ziar s-a scris frecvent despre transformarea inchisorii din acel oras de la frontiera nordica a Romaniei intr-un loc de pelerinaj, o marturie care ar fi fost de ajuns pentru a declansa condamnarea comunismului ca regim criminal. Astazi, revolutionarii intrati in greva foamei continua sa ceara ceea ce ar fi trebuit sa obtinem de mult: adevarul despre mortii din decembrie 1989 si despre mineriade, precum si o lege a lustratiei. Continua sa ceara deoarece, in ciuda unor repetate eforturi ale societatii civile, justitia nu a rezolvat dosarele revolutiei si nici pe cele ale mineriadelor. Cat despre legea lustratiei, ce lustratie sa fi existat atata vreme cat in fruntea tarii a fost ales prin vot secret unul dintre aceia care ar fi trebuit sa faca obiectul acestei legi?
Cei aflati in protestul cel mai disperat dintre toate cele ce se cunosc pana astazi sunt aceia care au scapat cu viata in zilele revolutiei din decembrie si pe urma, cand prin cateva orase ale tarii gloantele nu se stie (nici azi) cui secerau trecatori, fara sa aleaga. Metoda era cunoscuta de mult: in primii ani ai ocupatiei sovietice, dupa ce fusesera luati ostatici in lagarele organizate conform modelului rusesc toti cei cunoscuti ca opozanti ai acestui regim criminal, au inceput sa fie retinuti, pentru ani de zile, si cetateni de pe strada, dintre care multi nici nu-si puneau problema vreunei rezistente. Erau retinuti, asa, ca sa se faca cifra planificata sau ca sa se inspaimante toti ceilalti si sa ramana cu ideea ca nimic nu te scapa de "vigilenta" securitatii.
E foarte de inteles strigatul de manie al grevistilor foamei, care acuza - a cata oara? - faptul ca au primit certificate de revolutionari si cei in care s-a tras si cei care au tras. Asadar, revolutia s-a terminat cu scor nul? Caci, daca invingeau cei care trageau, regimul lor i-ar fi decorat si rasplatit, iar daca invingeau revolutionarii, cum se spune mereu din 22 decembrie 1989 incoace, atunci aceia care li s-au opus trebuiau sa fie condamnati pentru crimele lor. Cinismul maxim a fost atins de catre regimul Iliescu, cel care a initiat aceasta amalgamare criminala si strigatoare la cer, atunci cand i-a pus pe acelasi plan pe invinsi (vorba sa fie!) cu invingatori (as, cine crede?). Primul caz a fost semnalat in presa anilor '90, cand un senator liberal, fost detinut politic in anii comunismului, s-a trezit in acelasi parlament democratic cu tortionarul sau, ales, ca si el, prin vot secret. Pe urma, cazul s-a repetat, in diferite alte medii si forme. Daca pagina batuta la masina pe care a aratat-o unul dintre grevistii foamei duminica seara la un post de televiziune nu era focalizata gresit, atunci pe lista revolutionarilor se afla si... Ilie Verdet. Caci - nu-i asa? - a facut si el un guvern postcomunist, pentru cateva minute. Primii care nu recunosc revolutia sunt cei care o batjocoresc in felul acesta, iar nu comentatorii romani sau straini care se indoiesc de ea.
Astazi se aniverseaza 15 ani de la inceputurile Memorialului de la Sighet. si Memorialul de la Sighet, si greva foamei pe care o intreprind de peste 40 de zile revolutionarii autentici vorbesc despre adevar. Doua feluri de a cauta adevarul, care nu pot exista unul fara celalalt.

Nicolae Prelipceanu este publicist si scriitor

---

Despre autor: