M-am uitat duminica seara cu placere la documentarul de fictiune de pe Realitatea TV. Nu-mi dau seama cu ce sentimente l-a privit George W. Bush. Probabil ca nu i-a picat foarte bine la stomac, doar incasa niste gloante in el. Pentru cei care nu l-au vazut, ideea e destul de simpla: presedintele Bush este impuscat pe scarile hotelului Sheraton din Chicago, pe fondul unei manifestatii contra sa, organizata de militantii antimondialisto-ecologisto-anarhisti. In treacat fie spus, probabil ca difuzarea filmului de catre Realitatea TV are legatura si cu Summitul NATO din aprilie de la Bucuresti, fiind un fel de incercare de a-i pregati pe locuitorii Capitalei cu imaginile unor antimondialisti agitati, care incurca traficul. Deci Bush este impuscat, iar FBI suspecteaza un tip de origine araba, care cochetase un moment in viata cu ideile teroristo-musulmane. In final, desi devine evident ca omul e nevinovat, ajunge totusi sa infunde puscaria in timp ce adevaratul criminal e un afroamerican, militar de cariera, dezamagit de moartea fiului sau in Irak, care ajunge sa se sinucida. Dincolo de jocul extrem de credibil al actorilor, de aparenta halucinanta de realitate a imaginilor, ceea ce mi-a umbrit placerea a fost predictibilitatea tiparelor. Suspiciunea standardizata a unei societati impotriva dusmanului extern omologat se dovedeste a fi pina la urma intoarsa pe dos de vinovatia din sinul sau. Vinovatie dublata de culpa colectiva, care intirzie de fiecare data sa fie asumata.