Trebuie sa recunoasteti ca le-am facut pe toate: am trezit din somn si letargie cainii inchisi in subsolul institutului Parhon de pe strada Pietatii, de fiecare data cand ma intorceam de la scoala elementara de pe strada Caderea Bastiliei; am fugarit
Trebuie sa recunoasteti ca le-am facut pe toate: am trezit din somn si letargie cainii inchisi in subsolul institutului Parhon de pe strada Pietatii, de fiecare data cand ma intorceam de la scoala elementara de pe strada Caderea Bastiliei; am fugarit matele nebune si am aruncat cu calimari pline dupa cotoii cuprinsi de flacari care-si chemau fatele pofticioase dupa coltul blocului gri de pe strada Amurgului; am cantat la ghitara melodiile adolescentei mele in fata casei care avea sa fie demolata, lunga ca un grajd in care stateau ghemuiti, infrigurati si speriati de ziua de maine, parintii mei, pe strada Apusului; cand pasii ma aduc in dreptul casei care nu mai exista decat in imaginatia mea, fac cu mana femeii de la etajul trei al blocului din panouri prefabricate de beton fara vreun scop anume si poate de asta ea imi scoate limba, o limba violeta care tradeaza fiinta ghemuita si infrigurata care candva am fost si eu; m-am uitat pe fereastra la hingherii care incercau sa prinda in lat rebelii caini vagabonzi de pe strada Povernei, aceea strada scurta care dadea in strada Pietatii; pe strada asta am invatat sa mut primele piese pe tabla de sah si asta tocmai de la o fata care ma infiora cu sanii ei ca doua palnii de megafon; am cheltuit banii de paine pe bilete de film la cinematograful Patria de pe bulevardul Ana Ipatescu si pentru asta am mancat o bataie sanatoasa de la taica-meu care ma asteptase toata dupa-amiaza aceea de sambata cu ciorba in fata care, intre timp se si racise (de aia nu-mi place nici azi ciorba reincalzita); am calcat in picioare furnicile care alergau cu firimitura de paine din sandvisul meu cu unt si branza inspre musuroiul lor de la radacina copacului secular din spatele spitalului de copii Grigore Alexandrescu; m-am imbolnavit si am cunoscut viata de spital, mai intai la spitalul de copii unde m-a prins si prima eclipsa totala de soare din viata mea, era prin 1961, apoi in alte spitale unde am cunoscut nu doar suferinta, ci si moartea care nu alege si care nu are mila; am suferit alaturi de prima fata care a plans pentru mine si de atunci n-am mai trait acest sentiment unic, mai frumos decat primul sarut, decat prima zi de scoala, decat parcul Cismigiu; am facut doi copii nu de teama de a nu fi singur pe aceasta lume, cat mai degraba sa stiu ca exista cineva care seamana cu mine mai mult decat cerul; pentru cateva clipe am iubit si am urat asa cum nu-i sta bine unui om cu suflet, eram tanar si poate ceva din aceasta vina o sa-mi fie iertata; am calatorit prin tara nu atat de mult incat sa ma indragostesc definitiv de un loc anume si prin strainatate, nu indeajuns de convins ca as putea gasi un loc fara seaman; mi-am ars primii douazeci de ani ai vietii cu aceeasi bricheta cu care mi-am aprins mai tarziu tigarile preferate; tot ce am facut dupa cea mai frumoasa varsta a omului nici nu mai conteaza: cateva tampenii, cateva lucruri marunte, cateva suturi date unor situatii imprevizibile, catorva zile care ar fi trebuit sa insemne ceva pentru mine si n-au insemnat, cateva lucruri indesate in rucsacul pe care-l port chiar si atunci cand dorm. Clipe, vorbe si atat. Astazi, nimic din ce-a fost nu mai exista. Nimic din ce am facut nu mai conteaza.
De aceea, am hotarat sa plec in exil, in singurul exil din care nimic nu ma mai poate aduce inapoi. Nu in acel exil in care s-au retras poetii pentru a trai mai bine, nu acel exil din care s-au intors mai tristi. Ci in acel exil fara intoarcere, locul unde imi voi intalni doar povestile: visul meu interior.
Despre autor:
