Atunci cind sint invocati la televizor, stramosii sint scosi la iveala ca niste relicve decorative. Cel mai adesea ei sint extrasi ca niste iepuri dintr-un joben nationalist sau folositi ca o substanta halucinogena buna sa trezeasca nostalgii de consum. In cercul strimt al vietii fiecaruia, stramosul este cel mult bunicul al carui chip ti-l amintesti si ale carui povesti au sens pentru viata ta. Dincolo de limita asta se intinde un desert impersonal peste care domnesc stapinii umbrelor colective, demonii pragmatici ai amintirilor manipulate ideologic. Biblic vorbind, exista ingeri ai neamurilor; ideologic vorbind, lumea e in grija celor care scriu si invoca istoria popoarelor. Am vazut de curind, pe Discovery Civilization, cazul unei familii de afroamericani care, in a doua jumatate a vietii, vinduse tot si se mutase in Ghana pentru a reinnoda radacinile stramosesti rupte cu sute de ani in urma. Se certasera definitiv cu copiii ramasi in New York si acum stateau tristi pe malul oceanului asteptind un semn de la ei. Stramosii morti, dar necunoscuti, ajunsesera sa insemne pentru ei mai mult decit familia lor vie. Luasera forma unei fantome ideologice care-i chemase sa revina intr-un acasa iluzoriu. Intr-un fel, mi-a fost mila de ei. Ii vedeam ca pe niste victime ale afroamericanismului radical. Cazusera prada unui „sionism" naiv si n-aveau puterea nici sa regrete, nici sa priceapa ca, de fapt, nu mai sint de mult africani.