Scena refuzului, care cuprinde si aria calomniei, a fost menita sa prosteasca populatia si sa-i exaspereze pe adversarii liberali in asa fel incat, amagiti cu zicala conform careia cel mai destept cedeaza, sa faca prostia si sa cedeze. Sau sa faca prostia si mai mare, si sa-i administreze inca o procedura de suspendare presedintelui Basescu. Oricum, i-ar face jocul. Daca ar ceda si ar renunta la Norica, ar insemna ca liberalii sa fie complici la suspendarea de facto a Constitutiei. S-ar demonstra ca nu mai e nevoie de Constitutie, ci doar de voia presedintelui tarii. Totodata, liberalii s-ar recomanda ca invinsi in fata presedintelui, validandu-l ca instanta morala. Daca n-ar ceda, dar ar amorsa procedura de suspendare, liberalii l-ar propulsa cu brio in cursa pentru un nou mandat. L-ar intoarce "la popor" si i-ar da obiectul muncii: campania electorala.
Este evident ca presedintele Basescu forteaza suspendarea. Chiar strident. Mult mai violent decat a facut-o cand a provocat, deliberat, suspendarea anterioara. Starea sa de agitatie denota o decompensare tipica bolnavilor dupa putere. Acesta este, cred, diagnosticul politic si moral al presedintelui tarii. Daca Moromete isi numea fiii "bolnavi dupa avere", pe presedintele Basescu l-am putea numi bolnav dupa putere. Liberalii si toti ceilalti, inclusiv soldatii din partidul prezidential, cunosteau prea bine aceasta realitate si puteau anticipa jocul presedintelui. Premierul Tariceanu a gresit ca nu a stopat, din start, disputa, ceea ce putea face adresandu-se imediat Curtii Constitutionale si invocand, totodata, precedentul care-i da dreptate sefului Executivului.
Premierul s-a redresat in momentul in care i-a spart cacealmaua presedintelui, acordandu-i un scurt contact, atunci cand nimeni nu se mai astepta. Dupa ce, de trei ori, presedintele Basescu s-a rugat de premier sa se intalneasca. De parca n-ar mai fi putut de dorul lui si de parca nu l-ar fi refuzat, brutal, atunci, la Viena, cand Calin venise sa-l viziteze la spital, ca sa-i ureze insanatosire grabnica. Cam asta a fost intalnirea premierului cu presedintele. O tentativa de santaj, din partea presedintelui si o manevra de imagine, din partea premierului. Stupida pierdere de vreme.
Santajul viza un troc reciproc avantajos. Cum ar fi, premierul sa renunte la Norica, iar presedintele, la dosarul Posta, care-l vizeaza pe premier.
Presedintele jucator poate fi dejucat daca e lasat sa se joace singur. De-a puterea. Intr-un tarc plin cu jucarii: partid gonflabil, soldatei cu chei, vaporase, bauturi. Tigari de la Omar. Si un concediu la acel hotel occidental, in care turistii sparg obiecte de pereti si distrug peretii cu tarnacopul. Dupa care se intorc acasa linistiti. Pentru o vreme. Macar pana la alegerile din 2009.