Libertatea se obtine cand esti constient de ea

Asa-numita libertate a tulburat minima ordine, codul de comunicare e sufocat de ambitii, disputele deschise se infiripa greoi, nimic nu e asezat, se simte o mare zapaceala. Mai multi contestatari decat producatori. Romanul e suparat foarte, atat cat sa i se taie cheful de orice actiune si, daca tot vin turcii sa-i ia vinul si mierea, ce rost are sa vrea ceva?
Cei cu posibilitati financiare au simturile atrofiate. Cel ce le-ar trezi interesul nu se afla pe meleagurile noastre (managerul). Masinaria occidentala, bine intretinuta, functioneaza lansand demersul sau traditionalist, da retete eficiente, impune orientari stilistice, vrea omogenizare. Tinerii, excitati de varsta, se avanta in noua misiune, trag cu ochiul peste gard, asimileaza grabit partea formala, fara a activa substanta tematica, se felicita ca tin pasul cu epoca, dar, intre timp, "Dincolo" deja s-au schimbat intentiile.
Florin Ciubotaru, este aproape un truism faptul ca artistul percepe intr-un mod diferit formele si culorile, fata de ochiul profan, neexersat. Cum alegi tu, ca pictor, ceea ce vrei sa transmiti, ce operatie impune actul artistic?
Senzatia ca vezi tot e o calitate a ochiului, de natura instrumentala. E cel mai acut simt (la om), de vedere si transmitere cu viteza, spre prelucrare. La majoritatea oamenilor, perceptia datului natural se face in direct, iar aceasta daca nu contine agresivitate si nu afecteaza autoapararea, inregistrarea este calma, fara o cucerire extensiva, fara participarea actului emotional. Nu orice percepere inseamna investire.
Ca pictor, aleg cu privirea din materialul cercetat, un grup de lucruri, facand o operatie de reducere (natura nefiind reductibila), ce ma orienteaza catre calitatea unuia, ce le defineste pe toate, in care nimic nu e unic si identic, ci variaza de la loc la loc, conditionat spatial si temporal.
Cum ramane cu privirea obiectiva?
Privirea obiectiva este o operatie imperfecta. Cel ce nu surprinde calitatea ce diferentiaza refuza procesul artei, multumindu-se cu rezultatele in care infatisarea e preluata, gata facuta. Alaturi de ochiul ca instrument, mai functioneaza ochiul interior care percepe informatia cu sens. La artist perceptia are traseul labirintului. Imi pun intrebarea: daca exista mai multe categorii de oameni cu vedere diferita, iar artistii au un sistem propriu de a intampina vederea lucrurilor, cum ma remarc in cadrul sistemului? Diferenta de la un autor la altul (de imagine) o face imposibilitatea de a evidentia toate calitatile lucrului prezentat.
De ce se spune ca estetica operelor intrece estetica gandirii?
Noi cream, in interiorul nostru, imagini ale realului, ca o concordanta cu natura, ca efectele imaginii sa devina, la randul lor, imagini ale spiritului nostru. In final, imaginile trebuie sa fie acceptabile si sa aiba finalitate. In mecanica gandirii estetice se vehiculeaza cu sisteme asociative, baza coagularii datelor, fiind prelucrarea teoretica in care parte a subiectelor este secundara.
Ce facem cu imaginarul?
In arta, imaginarul e hranit de realitate, e mai presus de rational, e imprevizibil, se evidentiaza spontanul, datorat colaborarii constientului cu subconstientul. criteriile emotionale ale artistului, produc alt tip de estetica: a relativizarilor. Nimic nu poate fi precis, se permit aproximari, suspendate de magia trairilor. Imaginea se elibereaza din zone ascunse, calea prin care se iveste e de natura vibratorie, ca un material care se recunoaste partener al existentei - o translatie a realitatii catre gandirea imaginativa. Este un demers original, datorat unui limbaj fara intermediar, este substanta unei subiectivitati, este inedit si original.
Florin Ciubotaru, bucuria cu care (re)inventezi lumea inconjuratoare, descompunand-o si recompunand-o, ca intr-un caleidoscop, din cele ce ne-au fascinat copilaria, este maniera ta de-a dirija realul catre imaginar. Cat de interesat esti de innoirile din arta?
Bineinteles, ma intereseaza orice innoire, dovada ca provoc dispute pe tema asta. Este riscant sa polemizezi cu opusul tau, cu cel ce-si apara indarjit punctul de vedere. E ca un rau platnic, pentru ca e convins ca drumul lui e cel mai drept. Ca argumente pro-stabilitate, se folosesc teorii despre stil, despre cum sa obtii identitate, cum sa fii usor de recunoscut, sa ai grija ce spun criticii, sa nu dezamagesti colectionarii si nici galeristul, daca schimbi ceva. Coerenta nu se afla in aceleasi gesturi, deci in formol. O acceptare rapida e suspecta. Harul se cere ingrijit, cu prea multa prudenta il poti sufoca. Cand te lasi influentat, se inhiba, iar cand vrei "sa dai lovitura" nu mai raspunde la apel.
Nu cred ca la o anumita varsta poti face un proiect sa reziste o viata (poate un vizionar), el cu timpul va slabi in intensitate, va aparea rutina, va da semne de epuizare, implicarea se va dilua, apare plictisul ce se transmite si receptorului.
Ai traversat multe etape in aproape cinci decenii de pictura.
Consum etape si imi rezerv surprize, fiind atent la principii unificatoare. Nu pot gandi si simti identic in toate etapele, sper sa mai gasesc surse sa fac si alte articulari, ceva mai proaspat, ceva viu si solicitant.
As vrea sa vorbim despre dialogul cu privitorul, despre expozitii, despre ce identifica ele, despre utopia educarii publicului.
Cand nu ma inteleg cu cineva, inseamna ca in fata aceleasi realitati sunt deosebiri de perceptie. Cand insa, exista o amplitudine a argumentatiei, se accepta si alta viziune. Cand grupul privitorilor nu contine prea multe elemente disparate, pictura capata credibilitate. Din pacate, calitatea vocilor comune se intemeiaza sporadic. Un principiu din cadrul identificarii prevede sa nu privesti doar lucrul care ti-a trezit interesul, ci si altele ce il marginesc. Cei ce te intampina, in majoritate, parasesc, daca nu regasesc in ce faci mediul lor cunoscut. Ideea de educare a publicului mi se pare o utopie, o aberatie. Fiecare individ se prepara intru intampinarea realului, unii mai curiosi, altii mai harnici, altii facand invoiala cu absenta ori cu implicarea minora, ca o acceptabila povara.
Asadar, cui te adresezi?
Fara ezitare iti spun: celor instruiti, maturizati in perceptie. Cum obtin o rezonanta, cum imi largesc numarul de simpatizanti, prin grija de a transmite ceva. In actualitate, raportul perceptie/conceptie, s-a schimbat. Temele sunt ambalate in forme noi, materialele neconventionale, mijloacele de expresie devin echivalente, imaginea are alt impact.
Care a fost cea mai frecventata expozitie a ta?
Cei mai numerosi fani i-am avut la o expozitie in care domina figurativul (1986).
Picasso a spus la un moment dat ca Muzeul Luvru trebuie ars. Sunt si in Romania voci care vorbesc despre arderea trecutului, mai indepartat sau apropiat.
Cunosc tineri care afirma, cu nonsalanta, ca trebuie ars totul pana la ei. Iritarea tinerei generatii, in parte e indreptatita, fiindca dogme, tipare, ideologii, clasificari, ierarhii, scoala, armata, familia vor sa induca, impersonal, ordinea pentru toata lumea.
Valorile pot fi percepute si inafara sistemelor care le impun, daca individul poseda o dinamica interioara, o prelucrare inteligenta a temelor perene. Exista si o alta categorie de revoltati care merge la surse, categorica in interventia personala, adaugand la numele genului, neo sau post. Explozia apetitului pentru noutate (nu inoire), face spectacol, este o asimilare grabita, fara substanta, ca un vehicul fara roti. De asemenea, cel neclarificat e incurcat si nu face distinctii. Anumite genuri de cercetare maresc confuzia, cum este istoria care isi ocroteste sursele, ce contin deseori non-valori: Casa Scanteii, Casa Poporului, Monumentul Revolutiei s.a.m.d. Daca nu reactionam la ceva facut anapoda, de ce sa demolam ceva bine facut?
Eu, "as da foc" la indiferenta, la amatorism, la indolenta.
Ramanem cu miturile.
Miturile, in orice istorie povestita, contin realul si multiplele moduri de a fi in lume; ele transmit un comportament ce se impune, sunt reale si sacre. Cu vremea, s-a produs o modificare, relatia a slabit in raportul lume/divin. Indeletnicirile au capatat alte sensuri, deconcentrarea l-a lipsit pe om de a-si orienta ritualul catre evitarea haosului. Omul neajutorat nu s-a impotrivit impunerii necesitatilor (ca un scop al vietii). Acest fals primejdios s-a instalat temeinic si eficace, spulberand randuiala.
Ce rol mai are Occidentul?
Occidentul si-a pierdut propriile valori, scotand din interes religia, credinta, ele fiind cu mandrie proclamate in propria bunastare materiala. Omul si-a vlaguit natura spirituala prin primatul materiei. Exercitiul studierii in propriul plan de referinta (pentru o perspectiva mai larga) a fost abandonat. Traim o criza existentiala, in care se pune problema rostului omului. Lipsind experienta religioasa, cea care reveleaza orientarea spre intemeierea lumii, ramanem stimulati de relativitate, confundand planurile de referinta.
Creatia artistica intra in favorurile transcendentului, cand evita impurul, cand isi asuma o deschidere spre semnificatia totalitatii. Este constrangator, cand te insotesc doar ecouri, cand nu poti practica in vecinatatea valorilor.
Esti un artist pentru care atelierul, cu banalul si arhicunoscutul sevalet, sunt inca importante.
In expansiunile mele adun material de pe unde se iveste, de pe unde se ascunde. Umplu emotionat sacosele, fug cu aceasta materie fara contur, deschid usa atelierului si le depozitez. Atelierul este extinderea corpului meu, el absoarbe din jur substanta ce se cere cernuta, distilata si redistilata, pana se iveste grauntele stralucitor. Toate obiectele, uneltele, invita la contact senzorial (mirosuri, densitati, culori), ele au forme personalizate, emana manualitate, iti produc pofta de a le folosi. E un loc de evadare din neconstituit, un mediu al reordonarii personale, al experimentului, al curajului de a intra in aventura cercetand necunoscutul, dar si travaliul renuntarilor, alunecarilor, a neclaritatii, al ingerilor si demonilor. Atelierul ar trebui sa contina o incinta, un fel de anticamera, spatiu pregatitor al linistii interioare, al linistii materiale si al nevoii celorlalti de obiectul stradaniei mele. Atelierul este intervalul dintre obiect si scena care il inglobeaza intr-un stadiu integrator ce este afara si inauntru si nu mai apare ca un contrast.
Consideri ca este sprijinita cultura in Romania?
Rememorand comportamentul oficialitatilor de-a lungul timpului, indiferent de perioade faste ori tulburi, cultura nu a fost sprijinita, nu a fost apreciata ca un bun national. Sub toate formele suntem in tranzitie, de 150 de ani, iar acum, cand ea este declarat, relele ei se raspandesc ca o molima, e un bombardament zilnic. Pictez intre alarme. Nu de mult s-a hotarat ca vremea presiunilor si interzicerilor s-a incheiat, acum cand nu mai sunt oprelisti, piedicile au luat alt chip. Intelectualul e vanitos, el e unic, e genial, nu comunica, nu accepta un stadiu mai modest al participarii la idei comune, prefera individualismul performant. O grupare, ori numeroase voci pot mai lesne impune dimensiuni culturale.
In artele vizuale se fac "de toate pentru toti".
Totusi, artistii romani au activat laudabil, au fost si sunt receptivi la cercetare si innoiri, incepand cu realismul, apoi cu avangarda si trecand prin tot ce se experimenteaza oriunde.
Arta face parte din nevoile existentei, absenta ei nefiind posibila.
Daca tot ai vorbit despre cautari si innoiri, ce crezi despre computer si arta video?
Inventarea tiparului, mult laudata, a dus la disparitia culturii orale. Computerul va diminua periculos contactul cu realitatea, va duce la atrofierea simturilor, manualitatea inventiva va soma. Imaginea se schimba, se structureaza si, din pricina instrumentarului. Se castiga timp, in dauna aprofundarii. In secolul 19, fotografia a avut un impact asemanator cu beneficiile legate de promptitudine, de corectitudine si credibilitate in imagine. Nu contest ca a facut un serviciu artei eliberand-o de aceste obligatii. Dupa decenii de fotografie s-a incercat depasirea capacitatii de imitatie, amplificand simpla inregistrare. Fotografia s-a intalnit cu pictura in colaje. Imaginea video se intalneste cu arta filmului, in care ideile sunt mai dezvoltat prelucrate. Multi artisti tineri prefera acest gen, considerand ca pot oferi imagini mai aproape de existenta.
Alti artisti cred ca e raspunsul cel mai potrivit dat epocii, ca e cea mai de varf expresie, restul genurilor reprezentand reminiscente obosite.
Mai este o categorie de combatanti, care isi ascunde neputintele in genuri consacrate, furioasa pe vechile indeletniciri.
E loc pentru orice gen de exprimare. Nu sunt suparat, nici impotriva. Am vazut (desi mai rar), cateva izbanzi. Discutabila ramane pozitia exclusivistilor.
Din '90 incoace, esti profesor la catedra de pictura a Universitatii de Arta.
Ca orice institutie, in trecut, Universitatea de Arta a suferit multe presiuni. Dupa '90, legi firave ale invatamantului, dominate de idei imprumutate, a favorizat si cateva castiguri printre care si autonomia universitara. Pictorul care devine profesor (cazul meu), transmite o experienta personala, folosind o pedagogie specifica, in care regulile sunt putine, nimic transant, adoptari, nuantare, cercetare, deschidere in extinderea orizonturilor. Generatia noastra a aderat la recunoastere, valorile la acceptarea de modele.
Tanarul aspirant la titlul de artist nu are un drum cunoscut (trebuie sa stii de unde vii, ca sa poti evolua), il surprind iritat, cand se aminteste de traditie si valori.
Cu alte cuvinte, nesocoteste trecutul.
Trecutul e socotit de el o stagnare, e grabit in a se afirma, vrea sa fie cineva, inainte de a face ceva.
Revoltatul nu diferentiaza, neaga acceptarea, totul e permisiv, nu mai tine seama de un posibil dialog cu lumea, doar opera in sine are valoare si el nu mai vrea sa formeze un cuplu cu receptorul. Indrumatorul e scos din epoca, e vazut ca o persoana exagerat de aspra. Studentul prefera sa fie destins, sa improvizeze, sa evite efortul. Am facut un experiment pedagogic, cand am convenit cu studentii, pe o perioada, sa-i descarc de prezenta si sfaturile mele si sa lucreze in maxima libertate. Cand s-a implinit termenul, s-a descoperit cum acest mult visat cadru nu a sprijinit cu nimic rezultatele, ele fiind zero. Libertatea se obtine cand esti constient de ea. Toate energiile solicitate se lovesc de un zid moale ce nu produce ecouri. Studentii poftesc la participare relaxata, stare ce produce ambiguitate. Ideal ar fi sa faci schimbarile inainte de aparitia nemultumirilor. Din pricina personalitatilor care compun cadrul profesoral, relatiile sunt fragmentate, nesolidare, dar raportul uman calmeaza, face posibila colegialitatea academica. Dar, in nici o universitate de pe lume nu cred ca exista armonie.

---

Despre autor: