Blow-Up, operatiune prin care un detaliu este marit succesiv, un film de Michelangelo Antonioni si totodata o invitatie la analiza raporturilor dintre iluzie si realitate intr-o epoca in care tehnica striveste „corola de minuni a lumii".

Prin Blow-Up, focalizindu-ne succesiv asupra unui detaliu din ce in ce mai bine conturat, dezvrajim lumea. Si daca ceea ce descoperim in urma acestei operatiuni ne-ar ajuta sa cunoastem mai bine, tot ar fi ceva. Dar ce ramine e doar nesigurata. In filmul cu acest nume, realizat in 1966, Antonioni propunea o parabola a conditiei omului intr-o lumea dominata de facatorii de iluzii. Ce mai ramine din realitate atunci cind majoritatea vietii se desfasoara sub influenta unui ecran, al televizorului sau, mai nou, al calculatorului? Ca intre timp lucrurile nu au incetat sa se agraveze, pina intr-acolo incit iluzia se transforma prin mestesugita stiinta a comunicarii intr-o forma de realitate, nu mai e un secret. Dar cind vrei sa maresti ima-ginea, in cel mai bun caz, descoperi ca imparatul e gol.

Povestea lui Antonioni era simpla. In Londra anilor ’60, Thomas, un tinar fotograf de succes, tocmai pregatea un album cu cele mai recente fotografii ale sale. Figuri pitoresti, semnificatii sociale implicite, critica politica, tot tacimul. Lipsea insa un reper. Asa ca intr-o dimineata, aflat in apropierea unui incintator parc, are revelatia linistii si incepe sa fotografieze.

Ce poate fi mai contrastant decit linistea naturii contrapusa tensiunilor vietii citadine? In parc, doar un cuplu de indragostiti imbratisati. Deranjata de prezenta sa inoportuna, femeia din parc, Jane, ii cere negativul. Thomas refuza, iar mai tirziu ii ofera o alta pelicula, iar apoi, curios, incepe sa developeze filmul.

Marind imaginea constata ca scena nu era chiar atit de nevinovata. Dintr-un tufis o mina indrepta un pistol spre cuplul de indragostiti. Iar in alta fotografie, ceva nedefinit, dar aducind a corp, se afla la baza tufisului. Din ce in ce mai agasat de ceea ce descoperea (scotea prin marirea succesiva din stare de ascundere), Thomas viziteaza in noapte parcul unde gaseste un cadavru. Dar dimineata, la lumina zilei, nimic nu mai dezvaluia crima. Si nimeni nu reclama vreun disparut.

Prin mecanismul initiatic descris si de Antonioni orice iluzie poate fi descifrata, decodata, chiar analizata. Iluzia politica intre multe altele. Marind imaginea, descoperim ca povestile politice sint doar simple mituri manipulatoare folosite cu cinism de politicieni lipsiti atit de vocatie, cit si de morala.

Daca regulile jocului politic scot morala din ecuatia conducerii popoarelor, iar cele ale jocului electoral permit denaturarea, intr-o doza variabila, dar niciodata letala, a adevarului „politic", totusi nimic nu justifica perpetuarea iluziei guvernarii celor multi. Focalizindu-ne asupra detaliilor putem descoperi ca dincolo de iluzia, bine intretinuta mediatic, a linistii din tufis (bush, in engleza) iese totusi o arma. Si cine ne poate asigura ca pina la urma nu vom fi chiar in pozitia indragostitului din „Blow-Up"?