Acordeonul i-a oferit o viata frumoasa. Daca-l asculti cum vorbeste despre el, ai zice ca merita un monument instrumentul asta. Din a€™77 incoace, omul tine steagul sus intre acordeonisti. Nu are nevoie sa lupte sa-si faca o imagine. De Ionica Minune a auzit prea multa lume, ca sa mai aiba nevoie de reclama. Zice ca a avut noroc de acordeoane bune. In toata viata de muzicant, nu a schimbat decat patru instrumente. Le-a nimerit bune si le-a rodat cum trebuie. Nu si-ar da acordeonul lui "cald" pe nici un altul. Vrea totusi sa-l duca in Italia si sa-i faca la comanda o copie, pe care sa-i fie inscriptionat numele de scena: Ionica Minune.   Jurnalul National: Nu­me­le Ionica Minune e deja o le­genda. Ma asteptam sa fiti mai batran... Ionica Minune: N-am decat 49 de ani, dar am fost batran dintotdeauna. Chiar foarte tanar, eram mult mai maturizat decat varsta mea. M-a fortat viata. La 17-18 ani deja nu mai aveam treaba cu nimeni dintre muzicanti. Am fost si sunt un acordeonist foarte bun.   Jurnalul National: Cand ati luat acordeonul in brate? Ionica Minune: In 1959 m-am nascut si in a€™63, la 4 ani, am pus mana pe acordeon si am cantat direct, fara sa ma fi invatat cineva. Un tango! Era cumva de asteptat sa urmez traditia familiei, in care aproape toti isi castigau painea din muzica. La mine a fost si o chestie "de Sus", daca pot sa spun asa. Mi-a curs muzica din degete.   Visa sa devina politist Jurnalul National: Prima cantare pe bani? Ionica Minune: A fost o obligatie mare, pentru ca tata era bolnav. Economiile fami­liei se consumasera si am fost nevoit sa ma duc in locul tatalui, care era internat in spital. Eu imi doream altceva, sa lucrez la Politie. Imi placeau serialele cu detectivi de la tv si as fi vrut sa traiesc si eu ca in filme. Luasem treapta I la liceu cu 10, dar in timpul ala a murit tata. Nu m-a mai interesat scoala si m-am apucat sa cant serios. A intervenit si insuratoarea, la 17 ani si jumatate, si m-am stabilit la Bucuresti.   Jurnalul National: Ati prins deci si faimoasa bursa a lautarilor de la Izvor... Ionica Minune: Sigur! Au fost mai multe burse, dar cea mai tare era la Izvor. A fost printre cele mai frumoase timpuri ale mele. Abia asteptam sa treaca ziua de luni, sa se faca marti, ca sa merg la Izvor. Ne intalneam toti muzicantii si povesteam, beam o bere, ne arvuneau oamenii pentru alte petreceri. Acum bursa e pe telefonul mobil.   Jurnalul National: Dar cu contract in Bucu­resti ati cantat? Ionica Minune: Cel mai mare local unde am cantat a fost la Intercontinental, cu Gica Urziceanu si cu toti ai lui. Nu ca nu-mi placea, dar el era vedeta, iar eu eram un fel de acordeo­nist de atractie. In largul meu m-am simtit la Restaurantul Hora, langa Circul de Stat. Acolo am cantat patru ani cu baiatul lui Toni Iordache, cu Cornel Gutui, cu Catanga. Programul era pana la maximum 22:30. Lumea venea de pe la 3:00 dupa-amiaza sa ocupe loc. Eu, cu acordeonul, castigam mai bine decat cei cu vocea. Poate castigam intr-o seara de cantat cat un director de fabrica intr-o luna. Dupa program mergeam la restaurant, mancam si beam dupa pofta inimii si luam si acasa, sa continue petrecerea pana dimineata. Tot ce era mai bun luam pentru familie, pentru copiii mei. Aunci nu aveam carnet de sofer, mergeam cu taxiul. Se bateau taximetristii sa vina la comanda la mine, le dadeam bacsis gras.   Jurnalul National: Prima iesire in stra­i­na­tate? Ionica Minune: Din a€™79 am plecat afara. Cand am venit in Bucuresti, Toni Iordache a pus mana pe mine, sa cant cu el. Cand l-am auzit ce face cu tambalul, am innebunit! N-o sa se mai nasca unul ca el. El mi-a zis sa-mi fac pasaport, sa plec cu el in Japonia. Am stat patru luni acolo. De atunci nu mi-am mai luat haine romanesti. Din Japonia am adus patru tone de bagaje, din care 2,5 tone de imbracaminte si incalta­minte numai pentru mine.   Jurnalul National: Am auzit ca aveti o gar­deroba impresionanta! Ionica Minune: Adevarul e ca mi-a placut sa ma imbrac bine. Am peste 300 de costume, mai multe sute de camasi, toate de la Boss, Versace, Pierre Cardin, Yves Saint Laurent. Incal­tamintea e in special Scarpi si Mo­reschi, italieneasca. Am si pantofi de ocazie, de piele de sarpe, de cro­codil... La astea asortez ceasuri de marca, parfumuri bune, brichete deosebite. Am si multe bratari, lanturi, inele, dar sa fii elegant nu inseamna sa le porti pe toate odata, cum fac unii. Acum stau intr-un apartament destul de micut, dar anul asta sper sa-mi fac casa. O sa amenajez o camera mare doar pentru garderoba. Deocamdata tin multe haine, impachetate, pe la copii, pe la frati. Am multe costume nefolosite... ce sa fac, daca imi place sa le cumpar?   Jurnalul National: V-a impiedicat regimul sa plecati din tara? Ionica Minune: N-am avut probleme cu vizele, cu Securitatea. Toata lumea am vizitat-o cu munca mea. De cate ori nu mi s-a propus sa raman in strainatate, m-au imbiat cu bani, cu casa! N-am vrut. Eu mor de tara mea, aici e caimacul meu!   A schimbat 11 pasapoarte Jurnalul National: Si totusi ati stat o vreme buna la Paris... Ionica Minune: Vreo 12-13 ani... ca pe ghimpi! Bine a fost ca din Franta am avut conexiuni in tari in care poate n-as fi ajuns altfel, cum e Malayesia, de exemplu. Mi-am luat si cetatenia franceza intre timp, acum am dubla cetatenie. M-au respectat mult francezii, mi-au dat si casa. Am avut public select: Lionel Jospin, Jacques Chirac, Zidane. Youri Djorkaeff mi-e prieten.   Jurnalul National: Cu atatea calatorii, tre­bu­ie sa fi schimbat cateva pa­sapoarte... Ionica Minune: (rade) De vreo 11 mi-aduc eu aminte. Se poate sa fi terminat mai multe.   Jurnalul National: Ce v-a mai ramas de facut? Ionica Minune: Am visuri mari. Vreau sa infiintez o scoala de acordeon, pentru ca e un instrument care merita mai multa atentie. Incerc sa-mi adun tot trecutul muzical, pentru marea formatie pe care o construiesc: Orchestra Nationala a Ti­ga­nilor. Nu-mi propun sa-l concurez pe Gheorghe Zamfir, ci doar sa dau o dimensiune noua lautariei si folclorului. Cred in Dumnezeu si cred ca El ma va ajuta!  Privilegiat Adrian Copilua€™ Minune a recunoscut ca si-a luat numele dupa Ionica Minune, cel supranumit "regele acordeonistilor" din Romania. "A luat bine de tot niste apucaturi de-ale mele, niste obiceiuri sobre. M-a luat de model", spune Ionica. Adevaratul Minune s-a nascut la Costesti, in judetul Buzau. In comuna natala a avut "privilegiul" de a fi tinut in brate de Ceausescu, aflat la Costesti intr-una din faimoasele sale vizite in teritoriu. La 4 ani, Ionica era cel mai tanar instrumentist din orchestra locala.
Identitate In buletin, pe Ionica Minune il cheama Ene Gheorghe. "Cel care trebuia sa-mi fie nas nu a venit in ziua stabilita sa ma boteze. Tata l-a intrebat pe preot ce-i de facut. Atunci parintele s-a oferit sa ma boteze el, dar nu Gheorghe, ci Ionica, dupa baiatul lui. In cazan m-a botezat Ionica, dar certificatul de nastere fusese scos cu prenumele Gheorghe. «Minune» mi se zice datorita lui Toni Iordache. A ramas uimit de cum cantam si ma prezenta mereu «La acordeon, Ionica Minune!»", povesteste instrumentistul. dana.cobuz@jurnalul.ro