Noi n-am avut parte de o Revolutie de catifea, partidul comunist de la noi nu si-a pierdut monopolul prin abolirea unui articol din Constitutie, cum s-a intamplat in Cehoslovacia, la noi a fost altfel decat in orice alta tara din fostul bloc comunist. La noi pe „scara“ a fost macel. Au fost sange, teroare si dupa o mare nemernicie. Paine si circ. O ordinara bataie de joc, mineriade, scandaluri peste scandaluri, o tranzitie prelungita de un comunism ascuns sub ranjetul trandafiriu al unui CFSN-FSN-PDSR-PSD, un colaps al Conventiei Democratice si un dictatoriat bine mascat de o Constitutie care si azi are nevoie de imbunatatiri care sa tina pasul cu vremurile europene. Exista azi o generatie care stie despre evenimentele din decembrie 1989 prea putin sau nimic. Pentru ca adevarurile nespuse, vinovatiile neprobate, diversiunile de tot felul fac din consemnarile istorice doar o insiruire de date care, odata cu trecerea vremii, au devenit din ce in ce mai confuze.

Dupa 18 ani de la decembrie '89, inca exista mari dureri. Doare atunci cand vezi stranse bocitoare la mormantul efemer al fostului dictator Ceausescu, jelind dupa puti nul bine de care au avut parte si uitand raul care a tinut Romania atatia ani intr-o puscarie cu gratii la granita. Doare cand martirii, oameni simpli, idealisti, sunt uitati de majoritatea detinatorilor de Mercedesuri, vile si milioane de euro in conturi, doare cand stii ca exista revolutionari adevarati precum Tibi Covaci, Daniel Zaganescu, Sorin Oprea, scriitorii Dusan Baiski sau Daniel Vighi (oamenii care au strigat primii „Jos Ceausescu“ in 15 si 16 decembrie 1989 la Timisoara), cand stii ca exista schilozi si handicapati ai gloantelor dum-dum pentru care nimeni nu a facut TOP 300 sau „Zece pentru Romania“. Ei traiesc simplu, fara onoruri, cu faptele lor eroice pierdute intr-o uitare publica indecenta, timp in care acesti 18 ani au adus maldare de privilegii unor ilustre personaje notorii doar prin tupeu.