Cam pe la 3 dupa-amiaza in ziua de 2 decembrie 1950, moartea l-a gasit pe muzicianul roman in patul sau de suferinta din Geneva, ascultand la radio lucrari de Bach. Avea 33 de ani. Dar nu, nu leucemia l-a ucis sau vreunul din tratamentele grele pe care le facea de ani, ci abcesul survenit la singurul sau plaman, pe care medicul personal nu l-a observat nici macar in ziua mortii pacientului sau. Cu cateva luni inainte concertase la Becanson, cantandu-si, spun criticii muzicali si biografii, cantecul de lebada: in ciuda unei sanatati mai mult decat fragile, atinsese "transcendenta autentica" interpretand piese de Schumann si, dupa cele 13 din 14 Valsuri de Chopin, o tulburatoare corala de Bach, "Iisus este bucuria mea". Gabrielle Dubois Ferriere isi aminteste: "Ultimul sau concert, cu Schumannul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume intreaga. L-am ascultat la Besancon, unde am trait un miracol. Boala il facuse angelic si ii dadea o dimensiune parca ireala muzicii pe care o interpreta." Din fericire, concertul a fost inregistrat. Sapte ani mai devreme, imediat dupa sosirea in orasul elvetian, medicii detectasera o forma de leucemie, maladia Hodgkin, si ii spusesera sotiei, Madeleine, ca Dinu Lipatti mai avea cateva luni de trait...
"Muzica in cea mai pura forma a ei"
Dar pianistul in care par sa se fi intalnit toate calitatile din lume si nici un defect a mai trait 7 ani, ultimii datorandu-i cortizonului recent descoperit si foarte scump, adus cu eforturi de peste ocean de prieteni muzicieni ca Yehudi Menuhin, Paul Sacher si Charles Munch. Este vorba despre anii de la Geneva, cand muzicianul roman a concertat si a perfectionat studentii de la Conservatorul din acelasi oras. In februarie 1944 fusese numit profesor la clasa de virtuozitate pianistica, cu majoritate de voturi. Avea 26 de ani, concertase in intreaga Europa, facuse numeroase inregistrari, studiase la Paris cu faimoasa Nadia Boulanger, cu Paul Dukas si Charles Munch, dupa ce, la Bucuresti, avusese parte de indrumarea muzicala cea mi aleasa, de la Florica Musicescu, Mihail Jora si nasul... George Enescu, care-i ghicise talentul cand avea cinci ani, si sustinuse deja primul concert, interpretand Bach, Mozart si propriile compozitii.
Avusese parte de recunoastere si admiratie de la primele concerte date la Bucuresti. Se impusese usor, firesc, prin claritatea sunetelor produse de clape la atingerea sa, fara sa faca parada de o tehnica impecabila, mizand pe o sensibilitate conducatoare, pe recrearea atmosferei partiturii. Mai tarziu, credinta artistului ca respectul pentru partitura nu duce nicaieri, daca nu e insotit de dragoste, s-a consolidat. A ramas in istoria muzicii si a starnit invidia pianistilor contemporani mai ales prin interpretarile din Chopin, Mozart si Bach. Individualitatea interpretarii sale provine din combinatia de forta si sensibilitate, expresiv surprinsa de un critic in formula "degete de fier in manusi de catifea". Oricine l-a ascultat pe Dinu Lipatti in vreo inregistrare va fi sesizat combinatia. Nu degeaba melomanii din intreaga lume pretuiesc enorm inregistrarea cu Valsurile lui Chopin.
In notele unui curs de interpretare pe care il pregatea pentru studenti, dar pe care n-a mai apucat sa-l tina, pianistul scria: "Niciodata sa nu va apropiati de o partitura privind-o cu ochii compozitorului raposat sau cu ochii trecutului, pentru ca s-ar putea sa primiti doar craniul lui Yorick in schimb." In interpetare, pleda Dinu Lipatti in fata studentilor, se intalnesc mintea limpede care a lucrat partea tehnica si spiritualitatea artistului, care descopera calea spre expresie. Pentru muzicianul nascut dintr-o familie de muzicieni, interpretarea era o cautare a adevarului. Dirijorii sub conducerea carora a concertat, de la Ackermann, Ansermet, Boehm, Mengelberg, Munch, Sacher si Von Karajan, au remarcat aceasta dorinta a unei "constiinte muzicale". Ultimul dintre cei citati, cu care Dinu Lipatti concertase la Victoria Hall, descria ca, prin arta pianistului roman, nu a mai auzit sunetul pianului, ci "muzica in cea mai pura forma a ei".
"Printul pianistilor"
Este formula in care un critic muzical reputat precum Mark Ainley surprinde esenta unei personalitati care a emotionat intreaga Europa, specialisti si amatori deopotriva, evidentiind faptul ca, desi este in general considerat un specialist in Bach, Mozart si Chopin, pianistul roman a avut un repertoriu mult mai larg, in care intrau si Beethoven, Scarlatti sau Stravinski. Aura princiara care l-a inconjurat pe nepotul lui George Enescu in timpul vietii, incepand cu concursul de pian pe care l-a castigat la Paris cand avea 16 ani, in al carui juriu se aflau somitati precum Rahmaninov, si dupa moarte se datoreaza, cred cei care i-au cercetat cariera, unui special talent al prieteniei si al discretiei, unui simt al umorului care l-a ajutat sa supravietuiasca cativa ani, unui perfectionism care nu l-a parasit niciodata.
Aura de "print al pianistilor" a capatat-o nu prin ostentatie, ci prin eleganta interpretarii, fidela "Bibliei" care era partitura, dar si sensibilitatii personale care se trezeste in interpret, prin precizia liniei melodice si, mai ales, prin puritatea tonului, remarcata, dupa cum aminteam mai sus, de Von Karajan insusi. Dupa Mark Ainley, inregistrarea cu "Alborada del Gracioso" a lui Ravel, singura care l-a multumit vreodata pe deplin pe interpretul insusi, este cea mai relevanta pentru geniul interpretativ al lui Dinu Lipatti.
El este viu mai ales in inregistrari si in diverse documente si obiecte personale, multe dintre ele pastrate doar la Conservatorul din Geneva, altele risipite, ca si mlte dintre obiectele de familie, cateva adunate in casa memoriala deschisa in satul Ciolcesti (Arges) in 1985. Geneva l-a pretuit mult si l-a omagiat adesea. In afara de sobra placa memoriala din Conservator, orasul gazduieste un parc ce poarta numele pianistului roman si, in micul cimitir de la Chene Bourg, mormantul artistului, langa cel al mamei, Anna, si cel al sotiei, Madeleine. Prietenia de o viata a muzicianului cu pianista olandeza Clara Haskil a dus la ideea infiintarii Fundatiei Internationale Lipatti-Haskil (www.lipatti-haskil-foundation. com), la Amsterdam. Academia Romana i-a acordat lui Dinu Lipatti titlul de membru de onoare postmortem. Cu intarziere, desigur. De data asta, cu o intarziere de neexplicat: in 1997.