SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un maximum de competenta, in niste treburi care mor inainte de a se naste, inseamna si un maxim de ratare profesionala. Timp de o zi sau doua esti atotustiutorul in chestiunea copacilor doborati de furtuna peste masini. Singurul castig e in notorietatea tv intru nimic, iar copacilor putin le pasa. Esti ala care a vorbit la televizor despre nimeni nu stie ce.


Cand se inghesuiau sa picteze portretele Ceausestilor, pentru "achiziiile statului", sefii coloristi ai UAP-ului trebuiau sa impace si capra, si varza. Sa ramana coloristi moderni si sa-i flateze pe dobitocii clasici. Coana Leana, care nu prea era sensibila la cromatismul frantuzesc, se vedea din nou verzulie si se isteriza: Nenorocitii, iar m-au facut cu icter!


O doamna cam trecuta ia cuvantul la o intrunire culturala zicand, ca e siderata de tot ce-au putut sa spuna vorbitorii de dinainte. Si toti din sala observa ceea de altfel n-ar fi remarcat: ca e siderata rau. In context, cuvintele isi schimba directia. Mircea Santimbreanu obisnuia sa spuna ca, la el in editura lucrau doua categorii de femei: ciufute si neciufute.


La New York, neavand bani, am mancat mai multe zile numai banane. Daca intrai la ambitie, le gaseai din ce in ce mai ieftine. Exista si un prag critic al bananelor. De cincisprezece ani n-am mai mancat o banana. N-am ajuns sa le urasc, e destul sa-mi inchipui ca as fi obligat sa inghit una. Dupa o saptamana de mancat numai banane nu urasti bananele, urasti viata.


Un Casanova al vremurilor noastre, insa unul care nu-si va scrie niciodata memoriile, face o observatie pentru care femeile ar trebui sa-l deteste si sa-l respecte in egala masura. Cand ma indragostesc de o femeie, spune el, nu ma indragostesc contra altei femei. Iubirea e intotdeauna pentru cineva, nu contra cuiva.


Un test de cultura lipist de ipocriziile lui "cele zece carti pe care ai vrea sa le ai pe o insula pustie": raftul de carti pe care l-ai opri, daca ar trebui sa-ti lichidezi biblioteca.


Intr-un autobuz in care caltorii stateau ca sardelele, fara aer si la o temperatura de lesin garantat, cineva a pus in functiune un casetofon. In gramada de oameni cu nervii vraiste, lalaiala lelitei de Teleorman care o tinea cu "ma dusei si ma-ntorsei", avea ceva apocaliptic. Muzica venea dintre picoarele calatorilor, dintr-o sacosa, dar cine era stapanul sacosei, greu de spus. Oamenii se uitau indobitociti de canicula unii la altii, iar lelita urla din toti bojocii "ma dusei si ma-ntorsei". Scena de film comic, dar numai pentru un public romanesc. Pentru oricare alt public, care n-ar realiza primitivitatea acelui haulit de dragoste, filmul ar fi unul de groaza. In Europa, in vagoanele pentru animale nu mai calatoresc, inca de la sfarsitul razboiului, oamenii.