Am vazut duminica dimineata pe MGM filmul „In arsita noptii", cu Sidney Poitier. Dupa cum stiti, canalul MGM e un fel de magazie a filmelor de televiziune in care puteti gasi oricind o pelicula de referinta din istoria cinematografiei, colorata recent si tocmai buna de trezit nostalgii. Ceea ce te izbeste din primele cadre atunci cind revezi un film politist facut acum citeva zeci de ani e lentoarea cu care se deruleaza actiunea. Pasii lui Virgil Tibbs sint ritmati de secundele care trec, chipurile politistilor de provincie ramin timp indelungat in prim-planuri generoase, nedumeririle sau certitudinile de pe fete sint ca niste stampile care par intiparite pe ecran. Spre deosebire de ritmul trepidant al unui film politist contemporan, in care secventele anchetei au o viteza ametitoare, „In arsita noptii" nimeni nu pare sa se grabeasca in vreun fel. Fireste, la mijloc e si intentia regizorului de a lasa impresia ca acolo, in sudul incandescent si inca rasist al Americii, viata se scurge in ritmul lavei topite. Dar dincolo de asta, naratiunea are urgente de melc indragostit. Ma gindesc ca ritmul actiunii in filmele politiste poate fi un indicator relevant al vitezei cu care se deplaseaza in timp civilizatia occidentala. Acum citeva decenii limita rabdarii, unui telespectator era de citeva ori mai mare ca azi. Poate peste un timp, filmele si - o data cu ele - viata noastra ordonata de micile mituri narative urbane vor fi doar niste scheme minimaliste derulate pe repede inainte.