Filologie politica

Atunci cand presedintele Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, afirma deschis ca limba vorbita in statul pe care il conduce este limba moldoveneasca, orice fel de opinii am avea in aceasta privinta merita sa fie, pentru o clipa, suspendate. Este clar ca, facand o asemenea afirmatie, inaltul demnitar de la Chisinau nu se erijeaza intr-un filolog si nici nu incearca sa elucideze chestiuni care tin de competentele expertilor in limbaje, coduri, comunicare ori semiotica. Domnia sa face, fara indoiala, o declaratie politica, si ea trebuie luata ca atare, chiar daca, din convingere autentica ori din motive de comanda ierarhica, un dictionar al limbii moldovenesti exista deja, parca anume pentru a sprijini asemenea enunturi. Este o declaratie politica referitoare la un element de natura identitara, menit sa particularizeze un profil national, chiar daca nu si etnic.
Cazul nu are in el nimic nou. In secolul al XIX-lea, populatia Americii Latine s-a rupt de metropola spaniola printr-un sir de revolutii armate si razboaie patriotice fara a simti nevoia sa denunte caracterul infam al limbii dominatorului, care era si a lor. Spaniola a ramas pretutindeni spaniola - fireste, cu exceptia locurilor unde portugheza era idiomul impus odinioara de exploratorii-cuceritori -, si nu s-a incercat nici in Ecuador sa se pomeneasca vreo limba "ecuadoriana", nici in Venezuela vreo "venezueleana", cum nici in Argentina nu s-a impus aceeasi Marie cu alta palarie, in forma unei limbi argentiniene. Nu este insa mai putin adevarat ca Europa de Sud-Est a venit si in acest domeniu cu solutii diferite. Sarbo-croata vorbita in vremea internationalismului proletar de poporul iugoslav ca o limba unitara, in pofida numelui ei dublu, astazi s-a impartit in doua limbi vorbite de trei corpuri sociale si etnoculturale diferite: sarbii, croatii si... musulmanii balcanici. Aici optiunea politica a fost mai tare decat traditia culturala comuna, iar gramatica si filologia s-au plecat, smerite si umilite, in pulberea in care le-au azvarlit loviturile de tun ale vointei politice. Despre Balcani, insa, lumea s-a pronuntat in diverse feluri pilduitoare, spunand ba ca ei inseamna "Turcia in Europa", ba o "vrajba etnica ancestrala" (John Major), ba o "Europa tribala" (Mitterrand). Interesant ramane si cazul secuilor, care vorbesc maghiara si se considera legati puternic de natiunea maghiara, cel putin de la 1848 incoace, ramanand, in acelasi timp, decisi in afirmarea originii lor diferite si a unei specificitati socioculturale ce nu se resemneaza cu disparitia.
Cu "limba moldoveneasca" a presedintelui Voronin ne aliniem si noi, cetatenii Moldovei ex-sovietice, si cetatenii Romaniei postcomuniste, printre natiunile care isi exprima divergentele tribale in termeni lingvistici. Faptul ca, in cronica atribuita lui, Grigore Ureche vorbeste inca despre limba moldoveneasca ori ca Miron Costin scrie un eseu "De(spre) neamul moldovenilor" pare sa ofere un anume temei cultural si istoric distinctiei pe care politicianul din statul invecinat o evidentiaza la nivelul vorbirii. In cazul primului autor, se poate gasi chiar ecoul unui climat politic de polemica intre Moldova si Tara Romaneasca, ce trebuie sa se fi instalat in ambianta domniei tumultuoase a lui Mihai Viteazul, catre 1600. Caci nu degeaba noteaza autorul, amintind ca exista unii care numesc ambele tari cu acelasi nume, acela de Vlahia, ca "noi acesta nume nu-l priimim, nici-l putem da tarai noastre Moldovei, ci Tarii Muntenesti, ca ei nu vor sa disparta, sa faca doao tari, ci scriu ca au fostu tot un loc si o tara si noi aflam ca Moldova s-au discalicat mai pe urma, iar muntenii mai dintai, macara ca s-au tras de la un izvod, muntenii intai, moldovenii mai pre urma". Ideea era notata si de vizitatori straini precum italianul Ascanio Centorio, care observa ca "con questa unita si chiama tutta d'un nome Flaccia, ovvero Valachia", altfel spus, numea Vlahia (sau Flaccia) unitatea celor doua tari ce vorbeau aceeasi limba. Dar Vladimir Voronin se pune de acord cu autorii din sec. al XVII-lea doar pentru a fi impotriva celor din sec. al XVIII-lea. Atat Axinte Uricariul, care unifica istoria celor doua state-surori intr-o renumita cronica paralela, cat si Dimitrie Cantemir - nu mai putin apropiat de poporul rus decat presedintele actual al Republicii Moldova -, care vorbea despre "vechimea romano-moldo-vlahilor", erau de alta parere, observand caracterul prevalent al unitatii istorico-lingvistico-culturale panromanesti.
O data cu Vladimir Voronin vorbesc nu neaparat elitele politice pro-ruse, cum s-ar fi putut crede. In spatele lui se intrezaresc si siluete de talentati autori tineri de roman, precum Alexandru Vakulovski ori Oleg Garaz, oripilati ca primirea care li s-a facut aici nu e ceea ce au visat dincolo. Ascultandu-l pe Voronin si citindu-i pe ei, realizezi ca limba moldoveneasca e o realitate plurala si ca, de fapt, ar trebui sa vorbim despre "limbile moldovenesti" paralele si intersectate. Pe care, de fapt, tot noi, aici, le-am zamislit, prin gandirea tribala, vrajba etnica ancestrala, prin partea de Rusie-in-Europa pe care o gazduim in sufletele noastre.

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai

---

Despre autor: