Nimeni nu obtine un stat democratic de sus in jos, prin decrete reformatoare si discursuri oficiale in strainatate. Romania nu face exceptie.

Suparat pe iranianul Ahmadinedjad, care a devenit vedeta lumii islamice, colonelul Gaddafi a lansat recent o propunere menita sa atraga un pic atentia internationala si asupra Libiei. Plecind de la utopia unei federatii a siitilor, din Egipt pina in Mauritania, liderul de la Tripoli vrea sa fondeze A Doua Dinastie Fatimida, care sa guverneze intreaga Africa de Nord. Insa nici Egiptul nu doarme. Acolo, Fratii Musulmani tocmai au scos la iveala noul lor program. Ei afirma vocatia puterii religioase de a conduce viata politica, vor sa „revizuiasca" statutul non-musulmanilor si sustin ca limitarea anumitor „drepturi" acordate femeilor ar fi de natura sa cimenteze comunitatea.

Tot de la Cairo, unde functioneaza suprema institutie teologica Al-Azhar, seicul Mohammed Sayed Tantaoui a emis o „fatwa" potrivit careia orice jurnalist vinovat de vehicularea unor „false acuzatii" (cum ar fi calomnia ca presedintele Hosni Mubarak nu are o sanatate de fier) merita, in mod normal, sa primeasca 80 de bice pe spinare.

Pe fondul acestui infantilism crud, care confunda brutalitatea represiunii cu premisele renasterii economice, ambitia occidentala referitoare la „democratizarea" Orientului Mijlociu pare mai mult ca oricind o superproductie cu decoruri de carton pictat.

Exemplele date ne pot reaminti faptul ca democratia e o chestiune culturala. Nimeni nu obtine un stat democratic de sus in jos, prin decrete reformatoare si discursuri oficiale in strainatate. Romania nu face exceptie. Daca nu stim sa ne folosim libertatea spre binele comun - si totul, in jurul nostru, ne dovedeste ca nu stim -, e nu atit pentru ca presedintii alesi dupa ’89 au fost neocomunisti, gata infrinti de sistem sau inclinati spre autoritarism, cit pentru ca societatea civila, reinventata ca insula, nu a inclus, dincolo de alternantele electorale, o majoritate de cetateni lucizi. La noi, societatea civila e o profesiune, nu o realitate educativa bazata pe interiorizarea conduitei democratice. Din pacate, lipsa adincimii istorice in materie de pluralism, efectul de glaciatiune al vechiului regim si egoismul generat de fascinatia consumului s-au combinat dezastruos, obligindu-ne sa tot aminam nasterea unui patriotism constitutional, modern si eficient.

In imaginarul nostru colectiv, Vlad Tepes e la fel de popular ca Osama bin Laden pentru talibanii din Afganistan. Nu vrem justitie europeana, ci pedepse biblice. Revendicam drepturi, dar numai pentru noi insine. Pretindem respect, fara sa respectam. Dorim evolutii, cu singura conditie ca ele sa nu ne angajeze. Solidaritatea ne plictiseste. Armonia dintre oameni ne sperie, de parca dialogul civilizat ar fi o capcana. Legea e o fictiune, iar defularea primitiva, o solutie.

Cita vreme vom continua pe aceasta linie - fara ca schimbarea ceruta altora sa treaca prin noi insine - ne vom integra lin in imperiul visat de colonelul Gaddafi. Din cite observ, autoritatile italiene nu sint deloc incintate, mai ales de cind optiunea noastra secreta a inceput sa trasneasca.