Satele izolate din Caras-Severin abunda in mici meserii si mestesuguri pe care doar agroturismul le mai poate salva de la pieire. Acum, ele sint subiectele unui documentar despre care producatorul sau vorbeste pentru Cotidianul.

Echipa de filmare, in curtea unui fierar rudar Stinjenari, caramidari, perieri, tocilari, zlatari sau mesteri de hamuri. Iscusiti dupa retete vechi de sute si mii de ani in munci manuale aflate in prag de extinctie, mai toti au ajuns la batrinete si lucreaza independent, breslele fiind de mult apuse. Acum, timisorenii vor sa le capteze pe banda magnetica povestea si amurgul supravietuirii lor in epoca industriala, in cadrul serialului documentar „Oameni, unelte, meserii", pentru care s-au tras deja cinci episoade. „Este vorba despre o parte din patrimoniul cultural imaterial, pe care vrem sa-l salvam cumva, el fiind in mod clar pe cale de disparitie", explica producatorul timisorean Dan Ratiu, director general al companiei Mediana si omul din spatele multor documentare difuzate de TVR Timisoara, dar si al programului „Meridianul Timisoara" de pe TVR International. Cind ati decis sa filmati „Oameni, unelte, meserii"?

In 2001 am discutat cu cei doi autori ai serialului, Cosmin Tiglar, care a lucrat mult in televiziunile locale, si Nicolae Lengher, cu o vasta experienta de jurnalist si care a lucrat destul de mult in zona filmului si a documentarului. Ei aveau de ceva vreme ideea si facusera cite ceva, dar prin 2001 am decis sa-l facem intr-un format de 26 de minute, pentru televiziune, si sa facem cit mai multe episoade inainte ca acesti mici meseriasi sa dispara. Aproape tot va disparea in urmatorii maximum cinci ani. Vorbim aici de o zona izolata, din judetul Caras-Severin, unde am gasit o concentratie mare de mici meseriasi. Astfel de oameni sint si in alte zone din Romania si, pe masura ce vom reusi sa atragem finantari, vom incerca sa iesim si catre alte locuri.

De ce spuneti ca vor disparea o parte dintre aceste mestesuguri?

Personajele principale au deja o virsta inaintata, in medie cam 70 de ani. Din 2001, de cind am inceput documentarea, au murit deja cinci dintre ele. Probabil ca, o data cu ele, a disparut complet si meseria respectiva. Un alt exemplu, pina acum cinci ani existau doi olari in tot Banatul. Unul a murit, iar cel care inca mai lucreaza acum, un fel de monument plimbat pe la toate tirgurile de arta populara, are 85 de ani.

Nu se mai transmite meseria din tata in fiu?

Intr-o foarte mica masura. Nu prea mai sint nici macar ucenici la mesteri. Copiii lor au senzatia ca nu se cistiga, ca nu pot sa traiasca din asta, ca nu este cerere. De exemplu, pantofarul nu are ce sa mai faca in ziua de azi. Olarul pe care l-am filmat spune ca nimeni nu mai cauta oale. Acum te duci in magazin si iti cumperi cratite, tot ce vrei, inclusiv lucruri din plastic, chit ca, pentru anumite alimente, nimic nu se compara cu oala din lut, care pastreaza mincarea cel mai bine.

Atunci de ce isi mai practica acesti oameni meseriile?

E ca si cum ar fi renuntat. Le mai practica din cind in cind. De exemplu, foarte putina lume mai lucreaza pamintul cu animale. Se intimpla rar ca un cal care are probleme cu potcoava sa ajunga la un fierar. Oamenii din echipa de filmare au trebuit sa astepte chiar si doua saptamini pina cind fierarul din satul cutare a avut un cal de potcovit. Toti acesti oameni au pamintul lor, fac agricultura, nu traiesc din meserie. Faptul ca mai si cunosc o meserie e o mindrie pentru ei. Inca mai sint oameni care mai au nevoie de ei, e vorba de traditie, inca se stie ca mesterul cutare, din satul cutare, mai poate sa faca lucrul respectiv. Ei sint impacati cu soarta. Au tristetea asta ca nu vine nimeni din urma si se pierde tot, au constiinta faptului ca e valoros ceea ce ei cunosc, dar nu au ce sa faca.

Cum i-ati caracteriza pe acesti mici meseriasi?

Nu prea discuta despre meseria lor. Sint obisnuiti din toate timpurile sa fie doar ei acolo. Pina cind ajungi sa te accepte, pina cind iti povestesc despre ce fac, e mai complicat. Aceasta este insa o problema, intrucit o solutie posibila pentru a se pastra cit de cit traditia ar fi o forma de turism cultural, cu turisti interesati care sa locuiasca o vreme in satele acelea, sa vada cum se intimplau lucrurile acum 100 de ani. Publicul ar putea fi in principal din strainatate. Pe de alta parte, obiectele facute de mina nu au cum sa reziste decit daca sint sustinute si beneficiaza de o valoare adaugata. Orice lucru facut de mina, in orice loc normal din lume, se vinde mai scump decit un produs industrial. La noi, acesti oameni nu au la dispozitie niste canale de distributie prin care sa ajunga cu produsele in locuri in care s-ar putea vinde.

Cite episoade va avea serialul?

In acest moment sint filmate si finalizate cinci episoade. Ar urma, pina in primavara, sa mai facem cinci. Avansam pe masura ce atragem finantari. Trei dintre episoade s-au produs anul trecut cu un grant de la Administratia Fondului Cultural National, iar anul acesta am mai primit un grant tot de la ei pentru un episod. Acum am avea finantare pentru identificarea personajelor si pentru scris scenarii de la un program cu fonduri PHARE, derulat de Consiliul National pentru Cinematografie. Consideram ca avem personaje pentru circa 50 de episoade, fara sa fie ceva plictisitor. Fiecare episod este un film-portret, uneori un portret individual, alteori unul colectiv. Linia epica se construieste in jurul uneia dintre meserii. Incercam sa fim cit mai putin in zona de film didactic si sa facem documentar, astfel incit telespectatorul sa poata sa vada mai mult decit ceea ce este meserie, sa intre in atmosfera acelor sate care, si din cauza ca sint izolate, parca traiesc intr-un alt timp. E ca si cum ai face o calatorie in timp.

Care sint, in medie, costurile pentru un episod?

In jur de 10.000 de euro.

Unde va fi difuzat serialul?

In acest moment avem discutii deschise cu mai multe televiziuni din tara, astfel ca aceasta intrebare e usor prematura. Urmeaza sa semnam un acord pentru distribuirea internationala a filmului.

Care ar fi profilul publicului?

Este genul de continut pentru audiovizual care se adreseaza unui public de nisa, astfel ca e relativ dificil sa isi gaseasca un traseu catre grilele televiziunilor. Cei de la care am avut feedback, dupa ce au vazut episodul-pilot,disponibil online, au fost foarte surprinsi ca productia nu are sprijin local in Romania, asa cum ar trebui. Se adreseaza unui public educat, matur, undeva intre 35 si 45 de ani, poate chiar din zona academica. In strainatate este mult mai clar profilul, in sensul ca exista multe organizatii cu oameni care isi propun sa pastreze meserii de genul acesta. Tot ce inseamna handicraft (n.r. - mestesug manual) in strainatate e pretuit si e mai mult decit un hobby, e o formula de participare la un act cultural. In America, de exemplu, exista o asociatie a fierarilor. Au publicatiile lor, au congrese si fac tot felul de obiecte, incercind sa lucreze cu tehnologii traditionale. Sigur ca ele se vind acolo foarte bine, la preturi de nu-i adevarat. Si de la asemenea persoane am avut feedback, fiind foarte mirati sa afle ca noi, aici, nu avem de-a face nu niste pasionati care incearca sa pastreze aceste traditii, ci cu o viata reala.

Urmariti episodul-pilot al serialului "Oameni, unelte, meserii" pe www.cotidianul.ro/select Mai multe detalii despre scenariu gasiti la www.meserii.ro