„A streetcar named desire“ („Un tramvai numit dorinta“) este piesa de teatru pentru care Tennessee Williams a primit, in 1948, Premiul Pulitzer. Ecranizarea facuta, in 1951, de Elia Kazan a fost recunoscuta de membrii Academiei si a ramas in istoria cinematografiei. Filmul poate fi votat pe www.gardianul.ro ca fiind cel mai bun din toate timpurile.

Desi piesa lui Williams voia sa vorbeasca aproape exclusiv despre eroismul poetic si disperat al lui Blanche Dubois, ecranizarea sa este dominata de contrastul dintre animalicul, corporalul si grosolanul Marlon Brando si frumusetea fragila si palida a lui Vivien Leigh. Naturalismul interpretarii sale, sexualitatea si urletul sau „Stellaaa!“ raman imposibil de imitat. Dintre cele patru Oscaruri pe care le-a primit versiunea cinematografica a lui Kazan, trei au fost pentru interpretare: Leigh, care mai jucase rolul lui Blanche si in spectacolul regizat de sotul sau, Sir Laurence Olivier; Kim Hunter si Karl Malden, in roluri secundare. Brando a fost atunci invins de Humphrey Bogart pentru rolul din filmul „Regina africana“. Cu toate acestea, impactul interpretar ii lui in acest film l-a propulsat in prima linie a actorilor moderni, facandu-l faimos. Dupa ce a fost nevoita sa vanda mosia familiei, de mult timp in declin, pentru a achita tot felul de taxe, si si-a compromis reputatia cautand consolare, Blache soseste la New Orleans pentru a se instala alaturi de sora sa, Stella, si de cumnatul sau necioplit, Stanley, in apartamentul lor mic si inabusitor. Convins ca Blanche este posesoarea unei averi colosale, Stanley este exasperat de aceasta femeie nevrotica, ce se crede rafinata si cu prea multe iluzii. Sub asaltul grosolaniei barbatului, ultimele sperante ale lui Blanche sunt distruse, iar eroina se refugiaza intr-o stare de nebunie.