Am cazut de acord cu Ion Iliescu, duminica dupa-amiaza, la Zig-zag cu Ion Cristoiu, de pe Antena 3, ca votul uninominal are avantaje si dezavantaje. Avantajul unei concentrari mai mari a partidelor pe numele celor desemnati drept candidati; al unei mai stranse relatii intre alegatori si parlamentari; al unei posibile reduceri a fragmentarismului pe scena noastra politica. Sunt insa si dezavantaje, indiscutabil mai multe si mai mari decat avantajele. De ele au tinut cont majoritatea statelor din Uniunea Europeana, care nu l-au preferat sau, daca il au, sunt in curs de a-l mai imblanzi. Cel mai semnificativ mi se pare polarizarea nefireasca a scenei politice, avand drept punct maxim bipartidismul, valabil doar in SUA si Anglia. Tendinta lumii moderne e de a da posibilitate si minoritatilor sa se exprime. Daca la nivel mondial se depun eforturi, unele chiar exagerate, ca minoritatile etnice, religioase sau chiar sexuale sa aiba un cuvant de spus, cum sa nu ne punem problema daca nu cumva e periculos sa reducem la tacere minoritatile politice. Votul uninominal risca sa scoata din viata politica formatiuni in care categorii largi ale cetatenilor isi regasesc interesele si punctele de vedere. Istoria ne dovedeste insa ca nimic nu e mai periculos pentru o democratie ca imposibilitatea unei idei sa-si aiba expresia in viata politica. Acestui dezavantaj, deja semnalat in Europa moderna, trebuie sa-i adaugam dezavantaje tinand de realitatile Romaniei de azi, definita printr-o slaba constiinta politica a multor cetateni. Pana si votul de la locale s-a dovedit favorizant in multe locuri pentru alegerea unor primari incapabili sau corupti, din simplul fapt ca au stiut sa dea din gura si, nu de putine ori, sa dea din punga.


Din acest punct de vedere, mult mai nimerita mi s-a parut propunerea lui Ion Iliescu de a introduce vot uninominal doar la Senat. In acest fel, vom avea mult dorita diferentiere intre cele doua Camere ale Parlamentului, dar si posibilitatea de a verifica eficienta votului uninominal, urmand ca sa se renunte la el sau sa se introduca la ambele Camere, in functie de rezultatele scrutinului din 2008. E limpede, asadar, ca introducerea votului uninominal e, ca tot ce tine de social-politic, o masura ce nu poate fi decisa fara o atenta cumpanire atat de catre partide, cat si de catre alegatori. Cum e privit insa votul uninominal in Romania zilelor noastre? Un exceptional raspuns l-am gasit pe site-ul BBC, sub semnatura lui Petru Clej: "Politicieni, ziaristi, analisti si, dupa exemplul lor, oamenii de rand s-au declarat adeptii «votului uninominal». Unii, o minoritate, stiu despre ce este vorba. Altii, ceva mai multi, stiu vag, iar cei mai multi nu stiu, de fapt, mai nimic ce este «scrutinul uninominal». Fiind insa o moda, prezentat ca un panaceu universal al democratiei romanesti, «votul uninominal» a fost imbratisat cu aparent entuziasm, real sau fals nu putem sti, de majoritatea societatii romanesti".


Comentariul de la BBC isi propune sa puna sub semnul indoielii asertiunea, de mare raspandire in prezent, ca prin votul uninominal "votam omul, nu partidul". Noi insa credem ca trebuie denuntata modalitatea prin care se incearca a se vari pe gat romanilor votul uninominal: crearea unei isterii nationale fara nici o legatura cu democratia. Astfel, atat asumarea raspunderii, cat si Referendumul, amandoua smecherii de eludare a dezbaterii parlamentare si de presa, impun votul uninominal fara ca simplul cetatean sa fie in cunostinta de cauza. Se impune o astfel de denuntare, deoarece isteria votului uninominal nu e prima de acest fel din istoria noastra postdecembrista. Rand pe rand, clasa politica, presa, populatia au "imbratisat cu entuziasm" o idee, o masura, o propunere infatisata ca un panaceu universal: desfiintarea CAP-urilor, privatizarea, restructurarea, investitiile straine, venirea CDR la guvernare, anticoruptia, retrocedarea. Dupa ce-au devenit realitati, aceste teze la moda si-au evidentiat slabiciunile.


Toate nascute din faptul ca n-au fost supuse unei discutii pro si contra, ca n-au fost cantarite indeajuns, dar mai ales ca au fost varate pe gat poporului ca solutii miraculoase. Se impune o denuntare a transformarii unei masuri intr-un slogan ce trebuie doar aplaudat, deoarece, asa cum s-a vazut si in cazul privatizarii cu orice pret, in orice moment "un club de aventurieri", vorba lui Arghezi, poate crea la iuteala o isterie nationala in jurul unui slogan pentru a-si putea rezolva interesele obscure.