La citiva ani dupa revolutie, o mina de sociologi si istorici au inceput sa scotoceasca in gropi comune cu amintiri si documente si au descoperit un nou fragment de Holocaust: deportarea tiganilor in Transnistria. Copiii abandonati in sant de parinti care nu-i mai puteau duce in brate, viii care si-au mincat mortii, ciorile ciugulind din degetele fetitelor fac parte din istoria pe care Basescu a pus luni trei decoratii.

Dumitru Tranca, unul dintre cei trei supravietuitori ai deportarii in Transnistria decorati de presedintele Basescu, a umblat prin toata tara spunindu-si istoria ca un bard care-a trait mai mult decit a auzit, in cadrul unui proiect ONG-ist. In ultima vreme, alte citeva sute de tigani, care abia de-au trecut cu suflet in ei Nistrul inapoi in tara, si-au pus fiecare bucata de viata deportata in documentare, studii, carti sau in articole de ziar. Pina sa-i convinga sa vorbeasca despre ce li s-a intimplat in Transnistria si sa o faca limpede, cercetatorii au trebuit sa execute complexe acrobatii psihologice, ca niste logopezi care se chinuiesc sa elibereze din gura cuiva o poveste.

Nora lui Tranca, Straina, a mers in sute de curti cu Michelle Kelso, sociologul american care a realizat documentarul „Dureri ascunse", primul despre holocaustul romilor, si a ajutat-o sa dezlege limbile deportatilor: „In multe locuri, daca nu ma recomandam eu tiganilor, nu era primita, ei credeau ca li se fac poze ca sa fie deportati din nou. In ’94, cind a inceput doamna Michelle interviurile, eu eram mica si nu puteam sa garantez cu numele meu, dar am garantat cu numele tatalui meu si cu numele socrului meu ca, daca li se intimpla ceva dupa interviurile astea, raspund parintii mei pentru ei. Eu sint dintr-un neam foarte mare de deportati si am inceput cu ai mei si propriului meu bunic ii era frica. Ii ziceam: «Bunicule, eu sint nepoata matale, cum as putea sa-ti fac rau cu mina mea?!»". Ca sa intre in vorbe despre Transnistria cu Dumitru Tranca, Vica, pe numele lui tiganesc, Michelle Kelso, a trebuit sa vina zilnic, timp de doua saptamini, in casa Strainei. „De cind e in Romania, a invatat si romaneste, si tiganeste. Ea a fost foarte desteapta si a stiut cum sa-l ia pe fiecare", o admira nora lui Tranca.

Cercetatorii au trebuit sa faca acrobatii psihologice ca sa-i determine pe tigani sa le povesteasca ce-au patimit in Transnistria Lui Alexandru Alexe, sotul lui Michelle si producatorul „Durerilor ascunse", i-a fost greu sa editeze sunetul documentarului: povestile tragice se derulau pe un fundal sonor de cocosi cintind, bebelusi scincind sau nepoti intrerupind: „Se adunau 50 de oameni in curte si fiecare il intrerupea pe cel care vorbea: «Bunicule, spune-o si pe aia cu...» sau «Vezi ca n-ai spus-o pe aia!». Ceea ce de multe ori era bine, pentru ca astia batrinii uita detalii spectaculoase sau se feresc sa vorbeasca, de rusine, despre violuri. Fiind aproape de linia frontului, veneau peste tigani trupe de toate felurile, care violau femeile si impuscau in stinga si-n dreapta, iar astia erau lipsiti de aparare".

Straina, Marioara Tranca in buletin, a auzit pina acum peste 300 de tragedii ale tiganilor deportati in Transnistria: „De fiecare data cind le aud imi palpita lacrimile in ochi, n-am putut sa ma obisnuiesc nici acum cu ele. Cind murea cineva, parintii, ca sa poata supravietui copiii, se duceau afara si, fara sa vada aia mici, taiau o bucata din trupul mortului, frigeau carnea si le-o dadeau sa o manince. Altii mai egoisti, acum pot sa-i consider asa, fiindca am si eu cinci copii si n-as putea face asta, isi lasau copiii sa moara de foame si mincau ei toata mincarea".

Alexandru Alexe stie cazuri in care membrii familiei purtau dezbateri aprinse sa decida pe cine sa lase sa moara si pe cine sa traiasca: „Scene de canibalism s-au intimplat in toate lagarele, inclusiv in cele in care erau prizonieri de razboi. Asta era supravietuirea. Mai erau cazuri in care mama trebuia sa decida carui copil sa-i dea mai mult de mincare si la care sa renunte. Au vazut ca cei mici mor primii si atunci pe ei renuntau sa-i hraneasca. A fost o experienta dura de tot".

Vica, ultimul din dreapta, impreuna
cu familia, acum citeva zeci de ani Ana Maria Popa a lucrat in anul 2006 la proiectul initiat de Michelle Kelso, prin care, pe linga documentar, a fost creat si un ghid care sa le arate profesorilor cum ar trebui sa vorbeasca despre holocaustul romilor la clase. A intervievat fosti deportati, a organizat conferinte in care acestia le descriau profesorilor de istorie din orasele mari din tara ce au trait, iar din toate ororile care i-au intrat in suflet, cel mai tare au zguduit-o cele ale copiilor abandonati de parinti, pe drumul de intoarcere din Transnistria, ca niste bagaje grele si nefolositoare: „Multi mi-au povestit despre cum isi lasau copiii in drum. Copiii cei mai mici erau in general purtati pe umeri, iar parintilor le erau greu sa-i duca si ii lasau in sant. Fratii mai mari se intorceau dupa ei si era o lupta in familie legata de cine sa moara. Am cunoscut astfel de frati, fratele cel mic i-a fost vesnic recunoscator celui mare. Ii spunea tata, mai ales ca parintii au murit si el l-a crescut. Parintii mureau la putina vreme de la intoarcere pentru ca in Transnistria ei duceau tot greul". Unul dintre deportati, Kaizer, care acum are o suta de ani, s-a dovedit supravietuitorul perfect, spune Ana Maria Popa: „A plecat in Transnistria cu o femeie, acolo au facut o nunta, femeia a murit atunci, iar el s-a intors in Romania cu o alta". Dumitru Tranca, azi bunicul a peste 30 de nepoti, avea 8 ani cind autoritatile antonesciene l-au deportat in 1942 cu familia in Transnistria: „Noi locuiam in Teleorman, zisa Vlasca atunci, comuna Galateni. Pe vremurile alea aveam si carute, si cai, aveam si casa. Iarna trageam la casele noastre, vara plecam prin comune, ca eram caldarari. Au venit atunci autoritatile alea, Antonescu si cu Hitler, si ne-au strins pe toti seminomazii si pe nomazi, aia cu plete si banisori. Ne-au zis: «Plecam si va ducem in Transnistria»". Cind au intrebat de ce-i duc acolo, jandarmii le-au descris Transnistria ca pe tarimul tuturor posibilitatilor, in care fiecare tigan va avea pamintul, calul si vaca lui. „Au strins vreo suta de carute si ne-au luat escortati de doi-trei jandarmi. Se imbolnavea o femeie si voiam sa o ducem la doctor, ziceau jandarmii: «Ce doctor?», murea unul, il ingropam in cimitirul comunei in care eram. Ne mai bateau, dar cine sa-i mai riposteze, ca erau automatele alea in gitul lor. Daca se abatea cineva din drum, venea jandarmul ala cu bastonul, dadea de sarea pielea de pe el", povesteste cu voce intretaiata doar de tutun, caci zecile de conferinte la care a mai spus asta par ca au scos din ea emotia. Surorii sale, Ioana Vaduva, care avea 10 ani cind a trecut Nistrul, ii tremura si azi plinsul in glas cind revede in minte privelistea pe care i-a oferit-o Bugul: „Aoleuuu, mi-aduc aminteee, ne-a bagat pe valea aia, pe groapa aia mare si era o apa mare si stateau tiganii cita frunza si iarba, cu copilasii ca vai de ei. Ne-au luat si carutele, si aurul, si salbile noastre, si tot. Ne-au lasat cu ce aveam pe noi". Ramasi fara alimente, copiii Tranca ajungeau de multe ori sa manince carnea animalelor moarte. „Eram paziti de jur imprejur de un cordon de jandarmi, in afara gropii erau paminturi cu porumb, daca iesea cineva il impusca. Au trecut doi copii sa ia un porumb si i-au impuscat", n-a uitat Dumitru Tranca. Cind a venit iarna, i-au mutat in niste grajduri si nu era noapte sa nu moara unul dintre ei: „Era mizerie mare, eram plini de toate lighioanele, se murea de foame, de tifos. Te sculai dimineata si vedeai doi morti acolo, doi morti dincolo, calcam peste ei, ii dadeam la o parte. Fiecare isi lua mortul lui, se ducea la o ripa, zgirma o groapa in pamint si il punea acolo". Doua surori mici le-au murit fratilor Tranca intr-o noapte. „Le-a luat taica-meu in brate si le-a dus sa le ingroape, a facut o gropita, nici nu le-a invelit bine ca pamintul era inghetat, iar primavara cind s-a dezghetat se vedeau piciorusele, mincau ciorile din picioarele lor", o apuca si acum mila de surorile ei duse pe Ioana Vaduva. In 1944, cind s-a spart frontul, iar rusii avansau spre Romania, tiganii au fost liberi sa fuga inapoi peste Nistru, isi aminteste Dumitru Tranca: „Ne-au zis jandarmii: «Bai baieti, sintem si noi la prapad, fugiti unde vedeti cu ochii». Am plecat pe jos, intrebam unde-i Romania si acolo ne duceam. Erau unii care nu mai aveau nimic pe ei si luau paie, le puneau pe o sfoara si se infasurau cu ele. Cind am ajuns la comunele noastre si ne-au vazut, romanii au zis: «A venit familia lui cutare, hai sa le dam si noi cite o hainuta», ne-au dat un petic de pamint pe care sa ne facem o casa".

Dumitru Tranca, zis Vica, e mindru de
decoratia pe care a primit-o
de la Basescu Istoricul Viorel Achim, cercetator la Institutul „Nicolae Iorga" si autor al mai multor studii despre deportarea romilor, a fost primul care a scris despre tiganii din Transnistria si care s-a interesat stiintific de documentele din arhivele institutiilor regimului Antonescu. Inainte de 1942, spune el, societatea romaneasca nu a dat nici un semn ca ar fi avut ceva impotriva tiganilor: „In ’38-’40, a existat un minister al minoritatilor, iar romii nu erau considerati o minoritate de acest minister, asa cum erau ungurii. Tiganii nu erau vazuti ca o problema la nivel de stat si nu exista o distanta sociala atit de mare intre ei si romani. Si taranii romani erau desculti, si taranii romani faceau multi copii si stateau tot in bordeie. Un studiu facut in anii ’30 de Scoala lui Dimitrie Gusti preconiza ca tiganii vor fi asimilati in doua, trei generatii de catre romani". Documentele pe care le-a studiat i-au spus lui Viorel Achim cam ce voia Antonescu sa faca prin deportarea tiganilor: o Romanie 100% romaneasca. „Multi si-au propus lucrul asta, o politica de omogenizare etnica. Toata elita europeana si euroatlantica gindea lucrul asta, ca problemele din Balcani, generate de amestecul de populatii si de granitele nu foarte precise, s-ar putea rezolva prin schimbul de populatii. Toate minoritatile trebuiau sa plece, iar noi trebuia sa repatriem romanii aflati in afara granitelor. In cazul evreilor si al tiganilor, care nu aveau un stat al lor, se facea o repatriere unilaterala. Transnistria urma sa fie ceea ce am numi o «groapa de gunoi etnica». Nu avem argumente ca deportarea romilor in Transnistria avea drept scop exterminarea lor, dar ceea ce s-a petrecut acolo a insemnat exterminare", stie din documente la ce s-a ajuns Viorel Achim. Deportarea romilor s-a facut dupa o organizare nemteasca: primii au plecat nomazii, 13.000, cu carutele, apoi 12.000 de romi sedentari au fost incarcati in noua trenuri de marfa si dusi in Transnistria. Eficienta in materie de morti a egalat precizia Germaniei naziste: jumatate dintre ei au ajuns oale si ulcele transnistrene sau si-au dat ultima suflare in vintul de pe drum. „Au ajuns acolo si tiganilor nomazi li s-au confiscat carutele, a fost o tragedie, fara cai si carute erau morti. In caruta dormeau, cu caruta se duceau sa caute de lucru. Erau foarte putine alimente, hrana li se dadea o data pe saptamina. In unele localitati erau si tigani, si evrei, desi nu stateau in aceleasi baraci. Exista rapoarte care consemneaza certuri intre evrei si tigani pe mincare. Evreii isi chiverniseau putinul pe care-l aveau, tiganii voiau sa manince tot odata, evreii voiau sa gateasca kusher, tiganii voiau sa gateasca dupa cum stiau ei", arata Viorel Achim cum tineau unii deportati la regulile culinare si pe timp de foamete. Florin Manole, membru al Centrului de Studii Rome de la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti, nu i-a vazut pe colegii lui de la Istorie foarte interesati de ce au patimit tiganii in Transnistria: „Subiectul este unul tinar, se discuta abia de vreo zece ani despre el. La Facultatea de Istorie de la Universitatea Bucuresti exista doar un proiect de curs despre istoria romilor. In plus, Noua Dreapta are in Facultatea de Istorie o puternica baza de selectie, cunosc studenti si masteranzi de la Istorie care sint in Noua Dreapta. Anul trecut am primit de la un coleg un fluturas cu «Moarte tiganilor». Exista acum o deschidere din partea elitelor, a presei, a politicienilor catre acest subiect, Basescu a scos medaliile de la naftalina. Dar oamenii de rind nu stiu mai nimic despre asta", spune Florin Manole, student de etnie roma.

Violul, prea putin pentru imaginatia soldatilor Unul dintre cei trei supravietuitori decorati de Basescu, Ion Miutescu (foto), de 77 de ani, din Sibiu, a fost singurul dintr-o familie de 18 persoane care s-a intors viu din Transnistria. Cit a stat acolo a vazut ca si violul era prea putin pentru imaginatia imbolnavita a unor soldati: „Isi bateau joc de lume. Erau mama cu copilul, ii puneau cu forta sa faca sex, sa rida de ei. Mama cu baiat, frate cu sora, tata cu fiica, nu conta ce neam esti". Ca sa nu ramina fara cinste, fetele trebuiau sa se imbrace ca barbatii: „La noi e treaba mare sa fii fata mare si toate familiile erau rusinate acolo. Nu aveai ce face. Fetele se imbracau cu pantaloni, isi ridicau parul si isi puneau palarie in cap. Se purtau ca baietii, sa scape de batjocura", povesteste Miutescu. Daca doar femeile se luptau pentru salvarea onoarei, toti deportatii trebuiau sa se lupte zi de zi pentru salvarea trupului. Supravietuitorul Ion Miutescu a vazut ce gust amar avea in multe rinduri pastrarea vietii: „Erau oameni care nu avea ce minca. Si taiau din morti sa manince. Au mincat cai, magari si ciini la inceput si, cind nu au mai avut ce minca, taiau din mort ca sa traiasca". Ion Miutescu a convietuit si cu romani, si cu evrei, in Transnistria, dar isi aminteste ca tiganii erau cei mai multi. Conflictele existau si intre oamenii care isi imparteau nenorocirea si cele mai numeroase erau intre diferitele familii de tigani, mai ales intre tiganii nomazi si cei care nu mai bateau lumea in lung si-n lat cu carutele. „Au fost romani cu noi care au crezut ca le dau case si de toate. Au trait cu noi. Care au trait, au trait, care nu, mila lui Dumnezeu. Cel mai bine ne-am inteles cu evreii, ca erau mai domnosi. Dar erau tiganii de vatra, aia care nu-s ca noi cu caruta. Astia ne bateau si ne mincau viata. Erau ca niste salbaticiuni si le placea cel mai mult sa ne batjocoreasca femeile noastre, ale caldararilor", spune Ion Miutescu. (Oana TIMAR)

Nemtii i-au despagubit, romanii, nu Alexandru Alexe spune ca tiganii deportati din Romania au primit despagubiri din partea Germaniei. „Statul german nu-i despagubise pe cei din Europa de Est. Nemtii au fost dati in judecata de citiva evrei, care traisera in estul Europei si s-au mutat in America, si au fost nevoiti sa plateasca despagubiri. Au alocat 5 miliarde de marci pentru cei din estul Europei si au inchis capitolul despagubirilor. O parte dintre acesti bani le-au revenit tiganilor deportati din Romania sau mostenitorilor lor." Desi teoretic deportatii in Transnistria au dreptul la o pensie din partea statului roman, birocratia e atit de mare incit cei mai multi nu o vad niciodata. „Unei femei nu au vrut sa-i dea banii pentru ca nu avea documente care sa dovedeasca cind s-a intors in Romania", spune Alexandru Alexe. Straina, nora lui Dumitru Tranca, s-a lasat pagubasa: „Am incercat trei ani sa obtin pensia aia amarita de un milion si ceva pentru socrul meu si sora lui si n-am reusit. In final am renuntat".

Fila de istorie Florin Cioaba, regele romilor, spune ca ce s-a intimplat luni „e o fila de istorie. E prima data cind un presedinte al Romaniei cere scuze romilor pentru perioada 1941-1945, cind mii de oameni au fost dusi in aceste lagare ale mortii. Din datele statului, au fost 25.000 de persoane, dintre care s-au intors 11.000. Dupa cercetarile mele, cifra e mult mai mare, 40-50 de mii de oameni".

Tiganii nu l-au inteles pe Basescu Cind i-a decorat luni, Traian Basescu le-a cerut supravietuitorilor iertare pe tiganeste: „Iertsiaren amen para lelelem taj penialen alasosas ma o avut nipen ai e romanico ta ke ras la es suker ketanes". Dumitru Tranca, unul dintre decorati, spune ca n-a inteles nimic din ce a incercat sa spuna presedintele. Nora lui, Straina, crede ca discursul a fost in graiul internationalizat al tiganilor, pe care nu-l vorbesc decit profesorii de romani.

O expozitie online cu fotografii despre viata romilor, pe www.cotidianul.ro/select