Pe vremea comunismului, oamenii de caracter ai Romaniei au reusit, cu toate sacrificiile aferente, sa nu devina politruci, ofiteri de Securitate sau turnatori remunerati.

Peste 50 de ani, cind istoricii se vor apleca asupra intervalului 1989-2007, vor ajunge probabil la concluzia ca supravietuitorii tranzitiei au fost niste eroi. Dar nu pentru ca generatia studiata ar fi suferit lipsuri economice dramatice, molime sau agresiuni externe, ci pentru ca exponentii sai au reusit sa nu depopuleze Romania, in pofida unei atmosfere sociale de oribila toxicitate. Daca o mica nerabdare ne face sa nu mai asteptam bilantul viitorimii, ne putem intreba chiar acum in ce masura este inevitabila aceasta stare de fapt. Dupa mine, chiar daca pare de neoprit, ea poate fi contracarata, cu singura conditie ca forta noastra launtrica sa nu cedeze sub presiunea unei actualitati care ne indeamna, prin tot soiul de semnale, sa capitulam.

Pe vremea comunismului, oamenii de caracter ai Romaniei au reusit, cu toate sacrificiile aferente, sa nu devina politruci, ofiteri de Securitate sau turnatori remunerati. Tot lor le revine datoria de a rezista la diversiunile pe care „fostii", mult mai bogati actualmente, ni le baga in continuare pe git. Intr-un regim cu adevarat democratic, despartirea apelor ar fi fost posibila din start. Cum n-am avut resurse politice menite sa converteasca revolta populara din ’89 intr-o revolutie anticomunista, am fost treptat obligati sa gestionam o aparenta infringere. Am rarit rindurile, intrucit partidele au fost masiv infiltrate, in vreme ce intelectualitatea (formata din invidualitati puternice) n-a reusit sa coaguleze o societate civila solidara. Dar si pentru ca majoritatea electoratului, neinformata si dezinformata continuu, a legitimat, fara sa vrea, elita de prada afirmata la inceputul anilor ’90. Cu toate acestea, obiectivele nu s-au schimbat. Oricit ar deplinge amatorii de „nuante" asa-zisul „anacronism" al celor ce identifica decomunizarea cu interesul national, insanatosirea Romaniei nu se va putea lipsi de finalizarea respectivului proces. In mod paradoxal, tinta reconcilierii romano-romane va fi atinsa doar daca separatia dintre „ei" si „noi" va opera pina la capat.

Cine sint „ei"? I-am amintit deja: inaltii activisti PCR, profesionistii terorii, din fosta Securitate, si reteaua de informatori salariati, rasfirati uniform, sub felurite deghizamente. Cine sintem „noi"?

E foarte simplu: milioanele de cetateni ai Romaniei care n-au participat nici la distrugerea socialist „stiintifica" a tarii, nici la jaful organizat dupa ’89 si nici la enorma scamatorie mediatica din pricina careia teza „toti sint vinovati, deci nimeni nu e vinovat" a putut parea acceptabila. „Ei" n-au decit sa se replieze cu totii in sectorul privat, plin de dragi tovarasi si prieteni. Important e sa nu mai poata manevra institutional politici publice necinstite, anti-occidentale si pseudo-democratice. Stalinism rasturnat? Patologie vindicativa? Obstinatie maniacala pe un subiect depasit? Nu. E vorba despre o luciditate utila, mai ales daca vrem ca istoricii viitorului sa nu se transforme in arheologi.