Aflat pentru scurta vreme la Bucuresti, scriitorul François Weyergans relateaza pentru Cotidianul cum isi scrie romanele, de ce s-a lasat de film si cum era Anthony Quinn sa ii ecranizeze un roman doar pentru ca trecea printr-o pasa mistica.

Nu e doar laureatul Premiului Goncourt din 2005, ci si autorul a destule romane, dintre care in limba romana sint disponibile „Franz si François" (2007) si „Trei zile cu mama" (2006), ambele publicate la Polirom. A flirtat si cu filmul pina in 1985: François Weyergans are la activ noua pelicule regizate, sase carora le-a scris scenariul, dintre care prima despre celebrul Maurice Béjart, de care a fost foarte apropiat. In plus, i-a fost amic lui Fellini, e prieten de familie cu Iris Murdoch si se are bine cu Doris Lessing.

Dintre toate prieteniile pe care le-ati intretinut, care v-au afectat maniera de a scrie sau de a face film?

Am fost influentat in principal de doua personaje: Tintin si Iisus, asa cum apare in Evanghelii. Sint doua modele, personaje masculine foarte importante, care au multe aventuri, iar citind despre Tintin am invatat, de fapt, sa citesc. Apoi, fireste, imi plac foarte mult personajele lui Dostoievski. Nu este raspunsul pe care il asteptati.

Ma gindeam ca, fiind inconjurat de astfel de personalitati, ele v-au influentat cumva.

Am cunoscut foarte multi oameni deosebiti din pura intimplare: pentru ca am avut sansa sa fi trait in anii ’60. Atunci inca traiau mari oameni ai filmului. Asa ca i-am cunoscut pe Fritz Lang, Carl Dreyer, John Ford, Fellini, Rossellini, Visconti. Dar acum toti sint morti. Nu din vina mea (zimbeste).

Si pe Coppola?

Este cam prea tinar pentru mine (ride). O cunosc pe fiica lui, cind a filmat „Marie-Antoinette" a dat o ditamai petrecere de ziua ei in localul pe care il frecventez eu. In schimb, am fost foarte impresionat in mod special de doua persoane: poetul René Char si sculptorul Alberto Giacometti. I-am cunoscut pe cind aveam 18-19 ani si pentru mine Giacometti a devenit un model al omului care traieste exclusiv pentru opera sa. Era batrin, foarte cunoscut si destul de bogat, dar ocupa aceeasi locuinta ca atunci cind venise la Paris, tinar si sarac. Nu s-a mutat de acolo, pentru ca singurul lucru la care se gindea era sa mai faca o sculptura, sa mai realizeze o pictura...

In aceeasi maniera, si eu ma gindesc tot timpul la cartile mele, desi nu scriu foarte mult. Oriunde ma uit, orice oameni cunosc, ma gindesc cit de utili sint pentru romanele mele. „Pot sa folosesc aceasta propozitie a dvs.? Pot sa iau o pagina de la dvs.?". Folosesc aproape tot ce mi se intimpla.

Despre ce va fi urmatoarea carte?

Eu nu public foarte mult, insa scriu enorm, imi place. String astfel teancuri de pagini, le recitesc si incerc sa fac un colaj, sa le montez, cum se spune in industria cinematografica. Mai trebuie si sa scriu alte pagini in plus, pentru a face conexiuni intre cele pe care le am deja. Ceea ce ar trebui sa fac, dar n-am curajul, e sa public o carte numita „A patra zi cu mama". Ar fi un joc in plus in care mi-as antrena cititorii, imi place sa fac asta cu ei. De altminteri, ma gindesc constant la ei, incercind sa le fentez asteptarile.

Se spune despre dvs. ca ati face enorm de multe corecturi la fiecare carte.

De fapt nu fac chiar atit de multe, asta ii spun editorului, care, din aceasta cauza, ma priveste cu mult respect si ma lasa in pace. De obicei, cind ma apuc de un nou roman, primesc multi bani in avans de la editura si dupa un an, cind deja i-am cheltuit si am scris doar o pagina, sint intrebat daca am ceva gata. Eu zic ca inca mai corectez si mai am nevoie de ceva timp, iar dupa inca alte 15 luni zic ca trebuie sa recitesc romanul si sa mai fac ceva corecturi finale, pentru care am nevoie de trei luni. Adevarul este ca, de fapt, atunci ma apuc de scris.

Deci asa mai cistigati ceva timp.

Da, desi mi-as dori sa fiu ceva mai prolific, asa, ca amica mea Amélie Nothombe. Daca as publica in fiecare an cite o carte, as fi bogat. De fapt scriu foarte repede, dar e dificil sa ma apuc. Ma gindesc la subiect timp de 12 luni, apoi pot sa scriu 100 de pagini intr-o saptamina. Sint ca pictorii japonezi: ei stau sase-sapte ore in fata paginii, pensulei si a cernelii inainte de a face o caligrafie pe care apoi o termina in 12 secunde. Ei sint modelul meu sau, cel putin, incerc sa ma raportez la ei.

Cind incepeti sa scrieti un roman, va faceti de la bun inceput un fel de schita cronologica a evenimentelor? Pentru ca povestile din cartile dvs. sint foarte fluide din punct de vedere temporal, chiar daca digresive in aceeasi masura.

De fapt, nu. Cred ca este un simt cu care m-am nascut. Eu nu incep un roman, eu doar ma apuc de scris. Am insa liste cu lucruri despre care vreau sa scriu. De exemplu, „actiunea se va intimpla la un hotel din Mexic". Dar este adevarat ca imi place sa ma joc cu timpul. Daca e sa luam „Trei zile cu mama mea", cind am inceput sa scriu, ma gindeam doar la sfirsit: o femeie batrina care scapa de moarte intimplator, ca o inviere laica. Dar m-am gindit ca inainte e necesar sa arat si sa construiesc o mama interesanta, nu o batrina care tricoteaza in fata televizorului. Asa mi-a venit ideea cu scena din bar, in care fiul priveste cum un necunoscut incearca sa ii agate mama, ceea ce el priveste cu adversitate. Nu vrea sa isi vada mama ca obiect al interesului erotic al unui barbat. In general, nu vrem sa stim prea multe despre sexualitatea parintilor nostri.

Ati lasa pe altcineva sa va adapteze cartile pentru marele ecran?

Citeodata, un producator ma intreaba daca n-as vrea sa fac un film dupa vreunul dintre romanele mele. Pina acum am refuzat, nu-mi place sa stau prea mult in compania acelorasi personaje, si am stat deja vreo doi-trei ani, cit mi-a luat sa scriu romanul respectiv, asa ca as prefera sa scriu un scenariu original. Altfel, sint foarte gelos pe romanele mele, n-as vrea sa se atinga altcineva de ele. Dar, fireste, daca miine as fi sarac, as vinde drepturile de ecranizare fara nici o problema.

In anii ‘80, Anthony Quinn a vrut sa joace intr-un film bazat pe o carte de-ale mele, despre un calugar copt in desertul egiptean din secolul al IV-lea dupa Hristos. Actorul citise o singura pagina din romanul meu, dar trecea printr-o faza mistica si voia sa joace un personaj religios. Asa ca au luat in optiune romanul meu, au platit pentru asta timp de jumatate de an, dupa care s-au decis sa nu faca filmul, asa ca am pastrat banii. Doua-trei luni mai tirziu a cerut o a doua optiune si tot n-a facut nimic cu ea. A fost singura mea aventura cu Hollywoodul. Quinn a dat 300.000 de dolari doar ca sa viseze ca intr-o zi va fi un calugar in desert. I-am impartit pe jumatate cu editorul. Acum, ca a murit Quinn, inseamna ca mi-am pierdut banca (suride).

Apoi, o televiziune germana a mai incercat sa imi ecranizeze un roman, pe care sa il regizez eu, dar cu actori germani; eu ii voiam francezi, nu s-a putut, asa ca am renuntat. Daca as fi fost doar scriitor, nu si cineast, cred ca as fi cedat imediat drepturile de ecranizare.

Ce poti face in proza si nu poti face in film?

N-au nimic in comun. In prima varianta poti sa inaintezi foarte departe in creierul unui personaj, in film ai acces doar la aparenta lui.

Dar ce parere aveti despre voice-over?

Uneori merge, timp de maximum un minut, cel mai adesea, nu. Functioneaza foarte bine la Bergman. Filmul e sunet si imagine, ajunge imediat in ochi si foarte repede la creier, e mult mai nervos. Cind scrii, o faci pentru o parte complet diferita a creierului. Au fost facute studii in SUA despre diferenta dintre televiziune si cinema si s-a constatat ca nu aceeasi parte a creierului le decripteaza. Ce se vede pe micul ecran ajunge intr-o parte mai afectiva a creierului, ceea ce explica de ce acceptam pe televizor filme pe care nu am tolera sa le vedem la cinema. In cazul acestuia din urma, ochiul inregistreaza tot: cele 24 de imagini, cele 24 de aparitii ale ecranului negru, acestea sint comunicate la creier, care face toata treaba. In ceea ce priveste cititul cartii, ochiul e inert, transmite doar informatia in cu totul alta zona a creierului. Eu gasesc idiot sa aud vorbindu-se de „lectura unui film". Cind vreau sa fiu provocator, spun ca filmul este aproape un excitant, semanind cu cafeaua sau whiskyul mai degraba decit cu Shakespeare sau cu Da Vinci.