Marirea si decaderea autogarii Floresti

ROMANIA CA TELENOVELÃ
Cu ani in urma, mandria orasului Floresti a fost noua autogara. Un urias castron de sticla, rasturnat cu gura in jos, in asa fel incat sa se vada inauntru multimea taranilor din judet dornici sa se intoarca pe la casele lor. Cladirea, terminata cu ani in urma, o intalnesti pe toate panourile stradale din Floresti, pe vederile trimise din mandrul si istoricul oras, ca o cladire moderna, beton si sticla, anuntata din departare de o firma ca o cruce zvelta, aruncata si infipta din cerul atotputernic in fata castronului de sticla. Ziaristii, literatii, chiar si oamenii simpli, prefera sa se gandeasca numai la cladirea din ilustrate si ziare, caci cladirea adevarata s-a departat tot mai mult de imaginea cantata in ziarul local, asa cum femeia iubita, batrana de acum, se departeaza tot mai mult de logodnica zvapaiata, zvelta, atat de mult inaltata in scrisorile adolescentei.

Odinioara, peretii de sticla ai autogarii lasau sa se vada fotolii adanci, din piele neagra, in care trupul obosit se odihneste, cuiere zvelte, pornite din trup de piatra, un ceas urias, ale carui ore anuntau calatorii daca trebuie sa se grabeasca sau, dimpotriva, mai pot da o raita pe la chioscul de ziare, dar mai presus ca toate, mandru in culorile sale, "Mersul autobuzelor" din Autogara de Calatori. Astazi, peretii de sticla nu mai lasa ochiului curios nimic de cercetat. Dare de ploaie si praf, presarate de muste moarte, fac sticla cenusie, iar daca vrei sa vezi ceva afara trebuie sa stergi cu maneca hainei o bucata de geam.

Daca prin fereastra astfel intocmita nu vei intalni fata galbena, cu bube, a unui taran care, la randu-i, se uita inauntru curios, atunci, sigur, mai mult ca sigur, vei vedea imprejurimile autogarii: autobuze hodorogite, cu perdelele ferfenita, dand inapoi pana la peronul pe care, bulucite, niste femei cu basmale stau pe panere ca niste closti pe oua; un impiegat in pulover albastru, de sub a carui sapca albastra se revarsa suvitele de par peste gulerul slinos; o fantana arteziana ajunsa ca vai de ea, pentru ca, stricata de mult timp fiind, fiecare incearca s-o dreaga batand in teava ei cu bolovanul; in jurul fantanii, coji de pepene, hartii, o jartiera, un pieptene si o jumatate de mar, o punga de hartie si o sticla sparta, toate aruncate alandala; o profesoara suplinitoare, care, dand la facultate de cinci ori si nereusind, s-a hotarat sa se marite, si acum, purtandu-si pantecele inainte, ca o mandrie aratata lumii, tine intr-o mana plasa cu cumparaturi.

Ca de obicei, sala autogarii geme de lume. Batranii din munti, in itari jegosi, ale caror baiere lasa dare prelungi prin praful de pe podele, cauta sa se aseze in fotoliile de piele fara a fi impunsi in coaste de arcurile dezlantuite din stransorile lor. Cand reusesc sa se tranteasca, icnind, zbarniturile ascutite umplu cupola salii si un nor de vata pluteste in aer. Un alt batran, care si-a lasat la picioare sacul in care guita, ca injunghiat deja, un purcel de lapte, mananca tacticos salam cu paine si arunca scarbit in jurul lui pielitele. O mamica grasulie, cu poseta si unghii rosii-rosii, ii sterge nasul baietasului cu o bucata din plusul scaunului. Alaturi, soacra, venita si ea pana la targ, o atinteste cu un ochi lenos, filozofic. Chiar in mijlocul salii, Lisandra, femeia de serviciu, matura alene gunoaiele. Din cand in cand, scarbita de asemenea munca fara haz, se protapeste in matura ca un cioban in bata lui traditionala.

La inceput, autobuzele trageau la un fel de peroane, marcate de o tablita cu ruta si ora. O voce blanda spunea prin difuzoare calatorilor asezati comod in fotoliile de piele, celor pierduti prin jurul autogarii si locatarilor din blocurile vecine autogarii, chiar si atunci cand acestia n-aveau intentia sa mearga cu autobuzul, ora si ruta plecarii. Ordonat, civilizat, calatorii isi ocupau locurile hotarate prin bilet. Soferul isi controla ceasul, minutarul zvacnea nestiut catre clipa plecarii, si, gata!, desprinzandu-se de peron, autobuzul se indrepta cu eleganta catre mandrul oras. Astazi, amintirea acelor scumpe vremuri trezeste cate o lacrima sentimentala. Scrisul de pe tablite s-a sters incetul cu incetul, ca nu se mai intelege nimic, spre bucuria soferilor care pot sa plece acum de la orice peron, fara mare bataie de cap. Apoi, n-au mai fost nici tablitele, furate incetul cu incetul de locuitorii caselor vecine autogarii, caci, spuneau ei uneori, tabla nu prea se gaseste la magazinele din oras. Tablitele cu pricina si-au gasit rosturi aparte, dupa fantezia si intelepciunea gospodarului. Unii le folosesc drept capace la privata, altii si-au captusit o bucata de acoperis. Multi dintre ei le-au pus la cotetele cainilor, astfel ca, unde sunt mai multi caini, poti auzi gospodarul injurand: iar latra javra aia de pe Ruta Floresti-Vidra, ora 14 si un sfert! Ca urmare, la autogara, nimeni nu stie cand si la ce peron ii pleaca autobuzul.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe