JURNAL DE CINEFIL
Acum doua saptamani, la sfarsitul premierei unei piese de teatru, un spectator a inceput sa huiduie. Actorul din rolul principal l-a chemat pe scena, reprosandu-i ca habar nu are cat de greu e ce fac actorii si l-a invitat sa spuna un monolog. Spectatorul i-a explicat ca nu i-a placut prestatia lor, ca s-a plictisit crunt si i-a replicat ca asteapta monologul, dar ca-l roaga pe actor sa se pregateasca sa rezolve o problema de matematica. Spiritele de pe scena s-au calmat, dar la iesire spectatorul a fost amenintat de unul dintre directorii teatrului ca nu va mai intra in salile sale pentru atitudinea "recalcitranta". Pare o anecdota, dar e real si s-a intamplat la Teatrul National din Bucuresti, iar protagonistii erau nume cunoscute in bransa: Claudiu Bleont si Razvan Penescu (proprietarul celui mai important site cultural, LiterNet.ro).

Imi pare tare rau ca n-am fost acolo si ca n-am vazut piesa. Stiu ca nuantele fac diferenta si ca e cel mai bine sa judeci singur daca ceva e bun sau prost, dar se intampla sa-l cunosc bine pe Razvan Penescu si sa stiu ca nu ar fi protestat cand e vorba despre marea lui iubire, teatrul, daca nu i-ar fi ajuns cutitul la os.

Incidentul a generat o dezbatere ce va avea loc in acest week-end la Teatrul National si arata cat de nepregatiti sunt si actorii, si opinia publica in fata unui asemenea gest.

La noi, daca un om isi spune parerea public, intr-o incinta culturala, iar gandurile lui nu se indreapta in directia osanalelor, e etichetat drept "recalcitrant". E mai usor sa spui ca gusturile/educatia/pregatirea lui in domeniu lasa de dorit, decat sa accepti ca ai dat-o in bara. Din cauza reactiilor de genul "arta nu e pentru mase, poate nu esti suficient de pregatit(a) sa o intelegi", spectatorii nu vor sa se faca de ras in sala si aplauda cu urale la sfarsitul unui spectacol care nu le-a placut; sa nu care cumva sa zica vecinul de scaun ca a stat langa un "incult".


Cu evenimentul acesta neplacut pentru actori, s-ar putea schimba lucrurile. Daca ar fi inteligenti, cei de la TNB s-ar folosi de toata polemica pentru a-si mai curata imaginea absolut jalnica. Daca as fi in locul dlui Caramitru, i-as da afara, fara sa stau pe ganduri, si pe actor, si pe directorul care l-a amenintat pe spectator (daca sunt buni profesionisti, isi vor gasi alt loc de munca). E aberant sa i se reproseze spectatorului ca nu-i place ceva doar pentru ca acel lucru era greu de executat. De ce sa nu vina si gimnastii sa ne reproseze ca nu iau medalii pentru ca e greu sa faca salturi in echer?! Sau sa vina muzicienii sa ne acuze ca nu iau premii pentru ca nu s-au nascut Mozart?! Daca iesi in fata opiniei publice, asteapta-te sa fii judecat cu mai multe unitati de masura si accepta-le asa cum vin, de unde vin.


Dar daca ma bucura ceva cu adevarat e ca incidentul e pe cale sa schimbe lucrurile. Spectatorii ar putea invata ca nu e obligatoriu sa aplauzi la sfarsitul spectacolului, daca nu ti-a placut, iar actorii ar putea - in sfarsit, confruntandu-se pe bune cu publicul ­ sa-si slefuiasca performantele.

Depinde insa de noi, spectatorii, daca intamplarea de la TNB ramane doar un incident ori e punctul de plecare al unui manifest. Asa ca va propun Festivalul National de Teatru ca loc de prim exercitiu. Incepe intr-o saptamana si putem sa spunem, la fiecare sfarsit de reprezentatie, prin lipsa aplauzelor ori prin huiduilei, daca nu ne place. Curaj.