In 2007, socul obiectiv al modernitatii este produs de integrare. Vechile refugii, tipice pentru o tara izolata, ne sint brusc interzise. Nu ne mai putem consola cu legenda propriei supravietuiri pe baza de refuz al istoriei.

Prezenta vinzoleala a societatii romanesti nu are ca substrat doar batalia politica (fara scrupule) pentru accesul la resurse financiare sau economice. Descifrez in ea si reactia colectiva fata de socul obiectiv al modernitatii. Dupa cucerirea independentei, reformele lui Carol I risipisera obscuritatea sociala a veacului fanariot, tot asa cum Unirea, obtinuta prin geniul lui Ferdinand, imbunatatise conditia romanilor ardeleni. Din nefericire, acele politici de viguroasa emancipare au fost asimilate doar la nivelul unor firave elite cosmopolite. Strainii, precum Davila sau pleiada arhitectilor francezi - creatori ai „micului Paris" -, au fost capabili sa participe, concret, la „ridicarea" unor institutii de tip occidental. Intelectualitatea autohtona, mai putin. Saltul provocat de monarhie s-a izbit de ponderea feluritelor ideologii defensive (precum semanatorismul, poporanismul sau ortodoxismul gindirist) care au intretinut mitologia unei „eternitati" de opereta, idealizind „poporul" si neglijind, cel mai adesea, imperativele ratiunii de stat. Decalajul dintre cultura oficiala si adevarul terenului s-a extins patologic sub comunism si s-a mentinut sub inselatoarea masca a „democratiei" de tranzitie. Astazi - ca membri buimaci ai celebrei „familii europene" - nu facem decit sa platim factura acestor potemkimiade schizofrenice.

In 2007, socul obiectiv al modernitatii este produs de integrare. Vechile refugii, tipice pentru o tara izolata, ne sint brusc interzise. Nu ne mai putem consola cu legenda propriei supravietuiri pe baza de refuz al istoriei. O data cu deschiderea frontierelor si urmarile revolutiei tehnologice, am intrat in lumea pe care am visat-o, dar pentru care sintem partial nepregatiti, asa cum reiese din faptul ca raminem, inca trei ani, sub monitorizarea Comisiei Europene. Pacatul major al etapei tine de reaua gestiune a unor mutatii culturale pe care, desi inevitabile, ne-am dori sa le mai aminam un pic. Printr-o asemenea „rezistenta" nu facem decit sa ne prelungim chinurile, agravind pe de alta parte stupidul bilant al razboiului romano-roman. Vestea aparent proasta e ca schimbarea nu mai poate fi oprita. Vestea pe fond buna e ca, daca intelegem acest lucru, mai avem inca sansa de a recupera timpul pierdut.

De acum inainte, tot ce se petrece in Romania se vinde ca fapt public universal. Prin urmare, iluzia ca merita sa perpetuam specificul regresiv al „burgheziei" nationale trebuie pur si simplu eliminata. Statele membre ale UE, marile companii globale, ONG-urile transnationale si presa mondiala sint tot atitea instante de unde realitatea romaneasca este privita direct, fara menajamentele la care ne asteptam. Asta nu inseamna ca avem numai dusmani, plini de rea-vointa fata de primele noastre succese si nemilosi cu firestile noastre neimpliniri. Inseamna doar ca lumina favorabila a traditionalelor noastre complexe de persecutie s-a stins. Cind treci de la opait la Internet si de la portita la webcam, scuza ghinionului virtuos devine irelevanta.