Teatrul National din Bucuresti si-a deschis stagiunea din aceasta toamna cu o premiera pe un text de Matei Visniec, "Istoria comunismului explicata pentru bolnavii mintali". E a doua oara cand TNB monteaza o piesa a acestui dramaturg roman, care traieste la Paris si se afla si siajul lui Eugen Ionescu in mai multe feluri: a debutat sub mantaua stilistica a celebrului sau inaintas, s-a stabilit in Capitala Frantei si a inceput sa devina autor francez scriindu-si, de la o vreme, piesele de teatru direct in franceza.
Visniec este cel mai prolific autor roman de dramaturgie si unul dintre cei mai fecunzi scriitori pe care ii avem. Nu exista, in ce il priveste, riscul de a fi izolat de publicul romanesc, cum a fost Eugen Ionescu in anii ceausismului, pentru ca teatrele noastre nu au alt dramaturg roman mai important de promovat. Stam prost cu dramaturgia. In tara lui Caragiale, genul dramaturgic e in mare suferinta. Mult mai bine stam cu teatrul in viata politica, care bate literatura la un scor umilitor.
Cu Matei Visniec s-a intamplat un fenomen de integrare culturala mult inainte de a se ivi sansele noastre de integrare europeana. S-a dus la Paris in anii '80. A "fugit", cum se spunea atunci. A avut norocul sa-si gaseasca un job stabil si linistit la Radio France International. Si-a dat la tradus piesele. Avea deja din tara o serie impresionanta de texte. Apoi, a invatat "arta" manageriatului propriei sale opere. Sute, poate mii de scrisori catre tot felul de teatre, mici si mai mari. Rezumate ale pieselor sale. Traduceri in toate limbile importante. Din nou corespondenta directa cu regizori, directori de teatre, organizatori de evenimente. Au trecut mai bine de zece ani de astfel de eforturi manageriale pana sa se intample ceea ce spera sa se intample: sa fie cautat de regizori, directori, iar nu sa-i caute el.
Aici, in tara, nu stiu nici un autor de literatura care sa fi facut pe cont propriu "regia" de manageriere pe care a dezoltat-o, acolo, in lumea larga, Matei Visniec.
Daca am numara spectatorii europeni care au vazut macar un spectacol cu o piesa de Matei Visniec, am afla ca publicul sau e mai numeros decat al oricarui alt scriitor roman care a avut sansa unor iesiri pe piata europeana prin traduceri. Asta, fiindca o traducere a unui roman, in Franta, sa zicem, nu asigura o vanzare mai mare de doua sute de exemplare, cam cati spectatori pot participa la un spectacol cu o piesa de Visniec. Suntem inca in faza chinuitoare a debutului nostru literar pe piata internationala, ceea ce seamana cu starea debutantului pe piata locala, dupa cum extrem de potrivit o spune Horia-Roman Patapievici intr-un recent interviu: nu avem inca relatii directe cu editorii, nici cu traducatorii, nici cu agentii literari. Bajbaim.
Opera de auto-manageriere pe care a desfasurat-o Matei Visniec pare, aici, in tara, ceva ce s-ar potrivi mai bine unor institutii decat eforturilor directe ale autorilor. Autorul roman din tara prefera sa astepte, visator, Nobelul oricarui efort organizat de auto-promovare, ceea ce poate ca ascunde si o foarte lucida autoapreciere a propriei sale insemnatati. Exceptii: Mircea Cartarescu, Gabriel Adamesteanu, Alexandru Ecovoiu. Putine. Foarte putine.
Horia-Roman Patapievici, in acelasi interviu recent, spera ca programele ICR de promovare organizata pe model unguresc si polonez a scriitorilor romani vor da roade dupa cativa ani de continuitate a acestor programe. Sa dea Domnul! Numai ca autorii romani de literatura mai au un handicap, in afara de starea lor de debutanti in lumea larga: continua sa scrie pentru lumea lor ingusta de acasa, continua sa ramana surzi la temele mari care preocupa cititorul de aiurea.
Mare mi-ar fi mirarea daca as afla ca un romancier roman a terminat de scris o fictiune realista despre un cuplu in care ea e romanca, el, islamist, iar povestea ar dezvalui oarecari dedesubturi despre terorism, fanatism, "razboiul" mentalitatilor religioase si alte asemenea.
Continuam sa ne ametim privind doar propriul buric.