Sunt intrebat uneori de unde-mi vin atatea multimi de subiecte, iar eu raspund de fiecare data ca-mi vin din cei patruzeci de ani de dinainte de 1989, cand nu puteam sa le scriu si sa le public. Trecutul parea sa fie un izvor de subiecte, care n-o sa sece niciodata. Insa de la un timp trebuie sa explic si imprejurarile in care s-au petrecut intamplarile, despre care scriu, precum si regulile jocului din acele vremuri. Explicandu-le, nu-mi mai ramane loc pentru povestea propriu-zisa. E o lume care se duce grabit in istorie. Lumea de azi nu mai are nici rabdare si nici motive ca sa inteleaga trecutul apropiat. Abia de gaseste timp si motive pentru deslusirea trecutului indepartat. Ma intreb tot mai des si pe buna dreptate: pe cine mai intereseaza toate astea?


Nu stiu care filozof spunea ca omenirea se desprinde de trecut razand. Rasul insa nu-i o solutie la infinit. In primii ani dupa 1990, gaseam ca ironia era modul perfect adecvat de a scrie despre multe din situatiile traite de toti. In 2007, cateva generatii de varstnici s-au dus, generatiile tinere n-au de ce sa priveasca inapoi, iar cei care acum nu-s nici tineri, nici batrani sunt prea preocupati sa-si gaseasca un loc mai bun in societate, ca sa se mai oboseasca si cu privitul in urma. Ironia si-a pierdut astfel obiectul. Nu mai ai pentru cine sa scrii comedii despre viata de odinioara, deoarece publicul e tot mai departe de practicile vietii de fiece zi de atunci. Cititorii de azi, in marea lor majoritate, sunt la fel de straini de regulile scrise si nescrise ale traiului in comunismul romanesc ca si strainii carora le picau in maini, inainte de 1990, romanele realismului socialist. In romanele noastre apareau primi secretari, presedinti de CAP-uri, secretari de partid si tot felul de personaje, al caror rost occidentalul nu si-l putea imagina, intrucat in Vest existau Constitutii adevarate si legi sanatoase respectate de toti cetatenii.


Cum sa priceapa un om din Vestul Europei structurarea unei intregi societati pe traficul cu cafea si blugi si de ce Romania nu importa cafea? Cum sa priceapa tinerii de azi straniile relatii care se stabileau intre oameni, cand in joc erau o bucata de carne, un kil de branza si un pachet de Wienner Cafe?


Azi am vrut sa povestesc cum i-am deturnat eu de la munca lor pe doi securisti trimisi sa descopere opozanti ai regimului in redactia Rebus, unde am stat ascuns zece ani.


I-am deturnat dandu-le cateva dimineti la rand cate o ceasca din cafeaua pe care o traficam intr-o voiosie. Deprinsi sa bea numai nechezol, cei doi securisti au cedat psihic si profesional la prima ceasca de Mocca veritabila si ne-au lasat redactia in pace. Incepand sa scriu, mi-am dat seama ca trebuie sa-i explic cititorului de azi ce e nechezolul, cum am ajuns eu sa vand cafea pe sub mana, in ce chip aceasta ocupatie era pe jumatate penala si pe jumatate nobila, cum devenise Cafeaua Wienner o chestiune de rang social si alte chestii care nu mai intereseaza pe nimeni. Trecutul parea un izvor nesecat de subiecte dar in mai putin de doua decenii a devenit un cimitir de subiecte suta la suta romanesti.