ROMANIA CA TELENOVELÃ
Castigand bine in acel an la colectiv, Vasile Norocea hotari sa se fotografieze impreuna cu nevasta-sa. Si el, si nevasta-sa erau strambi de atata munca si, in plus, nu se mai fotografiasera de vreo 20 de ani, de pe vremea schimbarii buletinelor. Dar atunci, daca se gandea bine, nu putea fi vorba de o fotografie. Fotograful adus de Militie, un cooperator din Floresti, facuse totul in cea mai mare graba, fara sa-i aranjeze, singura lui grija fiind ca omului sa i se vada urechile. Acum insa era vorba de altceva, de un tablou ce urma sa fie atarnat in camera de la drum, infatisandu-i pe ei in haine de sarbatoare, pusi la punct si, bineinteles, veseli. Cum avea sa tot spuna celor ce-l intrebau, Vasile Norocea nu-si putea explica ce-l apucase cu fotografiatul, mai ales ca il costase destul de scump.


Deci, intr-o zi de mai, in toiul primaverii, se imbraca cu hainele cele bune, isi lua nevasta si mersera la Vasile Calita, fotograful satului. Acesta sedea undeva prin apropierea scolii, intr-o obisnuita casa taraneasca cu prispa si ograda, cu un gard din sipci si acoperis de sindrila. Daca n-ar fi fost firma de deasupra portii, infatisand un aparat vechi, cu burduf, si un cetatean care-si varase capul in sacul acela negru si incretit, de te intrebai daca va mai putea iesi de acolo, nu ti-ai fi dat seama ca aici se afla atelierul foto al satului.


Vasile Calita ii primi cu mare pompa. - Intrati in casa! le zise, ca vin si eu imediat, sa termin treaba. Apoi, dupa ce termina treaba (varase un vitel in tarc), veni si el in casa, dadu mana cu Vasile Norocea, taifasuind un pic despre vremea secetoasa si despre prunii care inflorisera mai bogat ca niciodata. Nevasta-sa aduse vin. Urma, desigur, comedia cu - vai, nu bem! si vai, nu se poate! Baura insa, Vasile Norocea dand peste cap paharul scund si gros, ca o buturuga, si nevasta-sa abia muindu-si buzele.


Trecura in Atelierul propriu-zis, adica intr-o incapere mica, cu lut pe jos, mirosind a jilav si singuratate. Si pana cind se intoarse Vasile Calita, imbracat acum intr-un halat albastru, din panza groasa si ieftina, cu un nasture rupt cu tot cu peticul de care fusese prins, ramasera in mijlocul incaperii, stingheriti de incaperea goala, neprimitoare.


In halat, Vasile Calita era de nerecunoscut. Se misca in jurul lor cu repeziciune, facea mereu cu ochiul si radea tare, nefiresc, dar mai ales turuia intruna. Ba chiar, la un moment dat, se prosti atat de rau (i se paru lui Vasile Norocea, care-l urmarea cu o nedumerire suparata, fara sa-l intrerupa insa), incat ii zise lui Vasile Norocea, poftiti, domnu! si-i arata peretele acoperit cu o panza mare, cenusie, de care trebuiau sa se lipeasca el si nevasta-sa. Vasile Norocea facea tot ce i se spunea fara sa cracneasca, chiar daca purtarea lui Vasile Calita i se parea prosteasca si, dupa vreo 10 minute de mutare dintr-un loc intr-altul si de rasucire pe toate partile, se petrecu cu el ceva ciudat. Si anume, incepu sa se simta teapan, nefiresc, crispat in tot trupul, pe care puteai acum sa-l intepi adanc cu un ac fara ca el sa simta, si se descoperi purtandu-se si el nefiresc: radea, fara sa simta nevoia, adica dezvelindu-si dintii, si tinea miinile la spate, ca un domn, desi asa ceva nu mai facuse niciodata in viata lui. Doar cand trebui sa-si tina nevasta dupa umeri (asa cum ii ceru fotograful) intepeneala aceea ciudata se risipi, si el deveni stangaci, timid, pentru ca nu-si mai tinuse nevasta dupa umeri de la nunta, si atunci, tot la fotograf. Dar, de fapt, desi palma lui dreapta strangea mecanic umarul femeii, nu simti nimic induiosator in afara acelei stransori puternice, si in afara stofei aspre de la taiorul femeii.


Peste doua saptamani tabloul era gata. Avea o rama stralucitoare, din lemn incrustat, vopsit cenusiu si masura jumatate de metru inaltime. Numai ca din greseala Vasile Norocea aparea in tablou tinand de umeri (stangaci, fireste) o alta femeie decat nevasta-sa. Nici Vasile Calita (care se oferi imediat sa-i faca pe gratis alt tablou) nu putea spune cine e. Incurcase lucrurile la asamblarea tabloului, punand in locul nevestei lui Vasile Norocea o alta femeie, fotografiata cu ani in urma, din maldarul de poze depozitate intr-un cufar, dar cine era femeia n-ar fi putut spune. Nu era nici urata, nici frumoasa, singurul lucru care o deosebea de celelalte femei era aerul hotarat, independent cu care privea din fotografie si care sporea si mai mult impresia de lipitura. Parca - spuneau cei ce vedea tabloul la Vasile Norocea - femeia sedea langa acesta, in fotografie, cu aerul cel mai firesc din lume, ochii ei mari, inteligenti, spunandu-le celor ce o priveau ca nu trebuie sa fac haz, nici sa li se para deosebit ca ea ii privea din fotografie. Pur si simplu asta trebuie facut, si gata! Vasile Norocea, caruia ii trecuse sentimentul acela de sarbatoare, cand totul in jur pare binevoitor cu tine, refuza hotarat sa se mai fotografieze o data si lua tabloul, ducandu-l pana acasa la subsoara, ca si cum ar fi dus un catalog.

Nici nevasta-sa nu spuse nimic.

De fapt, ei ii placu mai mult tabloul de acum, cu femeia aceea straina, decat cu ea, si deseori, duminica sau de sarbatori, se oprea in fata lui si il privea indelung si cu incantare!