"Cum as putea sa inteleg de nu ma va povatui cineva?" (Fapte 8:31)Istoricul si semnificatia insemnelor arhieresti (II)

Mantia
Nu este un vesmant liturgic propriu zis; arhiereul o imbraca numai cand intra in biserica, la vecernii, la slujbele mici si la alte ceremonii, impreuna cu omoforul mic si carja. Unii autori socotesc ca originea mantiei poate sa fie din Persia, unde mantia era o manta militara. De acolo, a trecut mai tarziu la imparatii din Orient, ca un supra-vesmant de ceremonie. Dintre liturgistii latini, Goar sustine ca acest vesmant deriva din mantia monastica, care-si trage originea din mantia filosofilor, adoptata de primii crestini. Forma vechii mantii calugaresti era simpla si de culoare inchisa. Mantia arhiereasca a pastrat numai forma acesteia, ca trasaturi generale; in ceea ce priveste culoarea si materia, acestea s-au schimbat. Mantia arhiereasca este cu mult mai larga decat cea monahala. In afara de faptul ca ea este de largimea unei adevarate mantii imperiale, mai are si pliseurile (incretiturile) stofei, iar deasupra lor acele benzi care simbolizeaza "raurile" de care vorbeste Sfantul Simeon Tesaloniceanul. In prezent, ori de cate ori arhiereul intra in biserica, este imbracat, in portic, cu mantia. La Sfanta Liturghie insa, mantia nu se mai imbraca. Mantia calugareasca inseamna, dupa Sfantul Gherman, "simplitatea calugareasca si haina ingereasca". Mantia arhiereasca insa, dupa Sfantul Simeon, inseamna "darul lui Dumnezeu cel purtator de grija, cuprinzator si acoperitor, pentru ca cuprinde si acopera trupul". Raurile mantiei inseamna "invataturile cele felurite ce izvorasc necontenit din cele doua Legi, cea Veche si cea Noua".

Mitra arhiereasca
Mitra este un acoperamant al capului, care se foloseste numai de arhierei, in serviciul liturgic, precum si in alte oficii divine. Daca ne conducem dupa scrierile Sfantului Simeon Tesaloniceanul, rezulta ca la inceputul sec. al XV-lea, mitra nu era inca generalizata in cultul liturgic. Dupa Mitrofanovici, abia in sec. al XVIII-lea mitra a fost purtata de toti episcopii; iar Braun socoteste ca introducerea mitrei la ceilalti arhierei in Orient s-ar fi facut pe la inceputul secolului al XVI-lea, fiindca la anul 1589 mitra a fost introdusa pentru prima oara in Rusia. Inainte de sec. al XI-lea, nu avem nicio mentiune despre forma mitrei liturgice si nici despre materia din care se facea. Numai reprezentarile picturale ne pun in situatia de a presupune ca materia din care se faceau mitrele era panza de in alba, care simboliza, in vechime, curatia slujbei sacerdotale. Cat despre forma, desi documentele scrise din Rasarit nu ne precizeaza, totusi in Apus gasim ca mitra avea forma unei bonete (Constitutio Constantini). Cand mitra a parasit forma ei primara, comuna, atunci a inceput sa evolueze spre forme diferite, atat in Rasarit cat si in Apus, in mod cu totul independent. Sfantul Simeon ne da o indicatie pretioasa asupra intrebuintarii mitrei in timpul Sfintei Liturghii, anume ca la anumite parti ale slujbei, mitra se scoate de pe cap. Acest obicei se pastreaza si azi. Mitra simbolizeaza "cununa de spini a Mantuitorului" sau "mahrama de pe capul Lui".

Carja
Din timpurile vechi, se purta un baston de catre slujitorii sfintiti, ca semn al puterii pastorale. Cardinalul Baronius crede ca episcopii crestini se serveau de un asemenea baston pastoral inca din sec. al IV-lea. Acest baston a aparut in Apus, asadar, de timpuriu, fiind uneori foarte impodobit cu placi de aur si incrustatii artistice. In Orient, carja a fost intai de lemn, terminata de obicei printr-o cruce, in forma unui T. Carjele pastorale de azi insa, cu aspectul lor impunator, par a ne arata o alta origine. La curtea imperiala bizantina, ofiterii curtii purtau la ceremonii un baston inalt, care era oferit ca o distinctie de catre imparat. Impodobirea lui era felurita, potrivita cu gradele curtenilor. Daca pentru "crossa" apuseana exista documente mai vechi pentru a fixa existenta ei inca din sec. al IV-lea, in Rasarit insa, lipsesc documente mai precise asupra acestei chestiuni. Numai Codin Curoparatul si Sfantul Simeon Tesaloniceanul fac mentiune despre ea. Dupa Sfantul Simeon, deducem ca pe vremea aceea (sec. XV) carja avea in partea de sus o terminatie. Cardinalul Bona ne descrie cam patru feluri de terminatii de carje (a unui glob, a unei cruci, a unui T si a doi serpi afrontati). Forma actuala a carjei pare a fi rezultatul unei combinatii a formelor de mai sus: carja se termina prin doi serpi afrontati, avand intre ei un glob mic cu cruce pe el. Ori de cate ori arhiereul intra in biserica, se imbraca in mantie si primeste carja. Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne arata ca ea simbolizeaza "puterea de a povatui, pedepsi si aduna pe cei departati". Iar carligele de sus "ca ale ancorei, inchipuie izgonirea celor ce sunt ca fiarele salbatice si vatamatoare de suflete". Carja este deci "semnul autoritatii arhieresti asupra turmei cuvantatoare".

Engolpionul sau panaghiul
Engolpionul sau panaghiul este o iconita rotunda (in medalion), care infatiseaza pe Mantuitorul sau pe Maica Domnului cu Pruncul in brate. Arhiereii o poarta atarnata cu un lantisor la piept, spre a-si aduce aminte ca sunt datori sa-si puna nadejdea numai in Iisus Hristos, pe care sa-L aiba pururea in inima si sa se increada in mijlocirea Prea Curatei Lui Maici. Engolpionul nu este purtat decat in riturile bizantine. In celelalte rituri nu este cunoscut. Acolo arhiereii poarta numai crucea de piept. Ca origine, podoaba aceasta pare sa provina dintr-un mic relicvarium, care cuprindea moaste de ale sfintilor sau o bucatica din lemnul Crucii Domnului, pe care multi dintre crestini, in primele timpuri, il purtau atarnat de gatul lor. Purtarea unui asemenea scump talisman le dadea o incredere atat de mare, incat ei puteau suporta cu mult curaj toate pericolele persecutiilor indreptate contra lor sau chiar pentru infruntarea necazurilor vietii. Asa cum a fost purtat de crestini, cu atat mai mult a fost purtat si de arhierei, care il aveau mai frumos lucrat, din aur sau argint, sau impodobit cu pietre pretioase. Engolpiul avea la inceput doua forme: o forma rotunda si o forma de cruce. Engolpiul se foloseste numai de arhierei, atat la imbracamintea lor obisnuita, impreuna cu crucea, ca o distinctie a gradului lor ierarhic, cat si in cult. Patriarhul, pentru a se deosebi de mitropoliti si de ceilalti episcopi (care poarta o cruce si un engolpion - fie cu Mantuitorul, fie cu Maica Domnului - ), poarta doua engolpioane (unul cu Mantuitorul si unul cu Maica Domnului).

Crucea (de piept)
Aproape toti liturgistii sunt insa de parere ca din engolpiu, ca relicvariu (purtator de Sfinte moaste) a derivat crucea de piept. Dupa Simeon Tesaloniceanul, crucea de piept simbolizeaza "biruinta in care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam, omorand poftele, gonind pe vrajmasi si pazindu-ne de pretutindenea". Alti autori mentioneaza ca mai simbolizeaza si "sigiliul si marturisirea credintei, care purcede din inima" sau "onoarea de care trebuie sa fie patruns arhiereul, pentru Crucea lui Hristos si pentru Mantuitorul Cel rastignit".

Dicherul si tricherul
Dicherul si tricherul sau, intr-un cuvant, dichero-tricherele, sunt doua sfesnice dintre care unul are doua brate, iar altul trei brate, pe care se aseaza lumanari de ceara, cu care arhiereul binecuvinteaza credinciosii in biserica, in timpul serviciului dumnezeiesc. Ele au fost adoptate in cultul liturgic pentru simbolismul lor. Si anume, dicherul reprezinta "cele doua firi ale Mantuitorului", iar tricherul "cele trei persoane ale Sfintei Treimi". Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne spune ca arhiereul, binecuvantand poporul cu tricherul, "arata ca intareste buna, cinstita Imparatie cu a sa preotie si prin Evanghelie si se roaga sa ramana aceasta prin darul Treimei". Mesolaras arata ca la origine acest sfesnic era o distinctie speciala a imparatului bizantin si ii servea ca sa binecuvinteze poporul cu el. El simboliza indoita putere lumeasca si bisericeasca pe care bizantinii o recunosteau imparatului lor.

Vulturul
In timpul Sfintei Liturghii si la alte slujbe din biserica, arhiereul se aseaza de obicei pe un mic covoras de forma rotunda, care poarta numele de "vultur". Este numit asa dupa desenul pe care-l are, reprezentand un vultur cu aripile deschise si luminate de razele soarelui, care zboara deasupra unei cetati. Acest covor se aseaza sub picioarele arhiereului ori de cate ori slujeste si intrebuintarea lui este facuta pentru motive de ordin simbolic: cetatea ii arata lumea, pe care trebuie s-o conduca si cetatea sa episcopala, pe care el va trebui intotdeauna s-o aiba sub privirile sale.
Iar vulturul cu aripile luminate inchipuie curatia si ridicarea sufletului, precum si inaltimea stiintei teologice, cu care trebuie sa fie impodobit sufletul sau, intotdeauna.
(sursa: Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Ed. Nemira, 2002)

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe