Urmare din numarul trecut ... in momentul imediat urmator se produce neimagina­tul - ma plimb pe o strada a unui oras vechi, paralel cu un curs de apa, infasurata intr-un pardesiu din lana adevarata, de culoare verde, lung pana la mijlocul gambei, ale carui mansete ma zgarie usor la incheietura mainii. Mainile mele sunt albe si port un inel mare cu smarald pe degetul mijlociu al mainii drepte. Cerul de deasupra e plumburiu de noiembrie, pe strada in jurul meu vad alti multi oameni albi, cu pletele in vant, si multe automobile. Ceva ma gadila pe fata si tresar de la senzatia neobisnuita a unei suvite de par ratacite de vant, dupa care ma jenez de indata, pentru ca inspre mine vine un trecator inalt, imbracat in haine lungi negre, care pare sa imi zambeasca; incerc sa imi dau suvita la o parte cu un gest cat mai natural, copiind indeaproape gestul din proiectiile 2D ale oamenilor cu pielea alba si par pe cap dinainte de Marea Combinatie Genetica. Eu, in mod normal, am aproape un metru si patruzeci de centimetri inaltime, pielea de culoarea maslinei verzi, striata din cauza algelor simbionte subcutanate, si un cap rotund, neted si mare, de care sunt destul de mandra; au incaput sub teasta mea toate cele treizeci si cinci de microcipuri necesare operarii unui suflaiurotor, in afara de cele cincisprezece standard care se implanteaza oricui la varsta scolara, si inca vreo sase-sapte pentru imbunatatirea fluxului spontan de imagini si sunete, perceptie senzoriala acutizata si memorie spontan asociativa - toate fara sa se vada vreo deformare. Ma simt destul de bine cu mine insami. Totusi am o adevarata slabiciune pentru siluetele inalte si solide, pielea necolorata si neteda si podoaba capilara a generatiilor dinainte de Marea Combinatie; si, daca tipul care vine inspre mine ma vede asa cum mi-am imaginat eu acum un sfert de ora, ei bine, inseamna ca are de ce zambi. Imi vine si mie sa zambesc in timp ce trec mai departe, dar in buzunarul stang ceva imi arde palma si incepe sa vibreze cu o senzatie extrem de neplacuta. Lumina albastra a devenit extrem de puternica si imi trece printre degete, imi arde pret de o clipa retina cand o arunc cat colo, inainte de a ma trezi in mijlocul strazii, fata in fata cu Baltazar, tremurand, cu o vaga senzatie de greata si cu nemultumirea profunda ca minunatia a durat atat de putin. "Baltazar, ce-a fost asta?" Imi dau toata silinta sa ma recompun, dar nu pot scapa de senzatia ca tocmai am avut parte de o demonstratie de sarlatanie ieftina. "Spectaculos", zic, "dar daca imi pun mintea, pot insufla halucinatii de zece ori mai spectaculoase cu suflaiurotorul meu!" (Nu e in intregime adevarat, nu pot da iluzia aceea perfecta de realitate... aa, si senzatia de lana de pe incheieturi, si suvita aceea rebela de par...) "N-ai inteles nimic. Ceea ce ti s-a intamplat a fost realitate pura - sau, cat de aproape se poate ajunge de realitate fara a curba ireversibil continuum-ul spatio-temporal. Creanga asta de nichel e artizanala, si instabila - daca nu dadeai drumul la timp bilei negre, te materializai in lumea lor, asa cum esti si nu cum te-ai proiectat tu - , dar exista aparate mult mai performante, care iti dau o stare intermediara stationara de o ora sau cam asa ceva. Alea sunt mult mai mari si se folosesc in studiile antropologice finantate de guvern - cred ca sunt patru, de toate, sau cam asa ceva." "Adica ajungi in trecut, intr-un spatiu-timp real, vrei sa zici? Si ei nu ma vad pe mine sau cum?" "Nu, nu te vad. Nu te-ar vedea decat daca ai lasa bila neagra sa-ti desavarseasca translatia. In stadiul interme­diar tu te afli in interiorul bilei, respectiv de cealalta parte a suprafetei nonspatiului ei, cum sa zic... iar aparenta ta fizica pe care o percepi, acolo in interior, e cumva vehicu­lul tau spre acel spatiu-timp, Firul telepatic care te contextualizeaza. Si da, ajungi intr-un spatiu-timp real, nu cred ca vezi pe undeva pe aici lentile-prinzatoare-de-" - si iarasi imi infige in nas bagheta lui magica, lucioasa si mica, de marimea unui pix de la muzeu, cu o luminita albastra in varf. "Baltazar, ai nevoie de bani... Cat ceri?" Inca nu mi-au trecut nervii dati de scurtimea distractiei, mai ales acum, stiind ca trecatorul in negru nu-mi zambise mie pana la urma, si n-am nici un impuls sa fiu grijulie cu el. "Uite, in mod normal, as cere cincispe, dar tie ti-l las cu douasa€˜pe E-uri, e bine asa?" Vad ca n-are chef sa se tocmeasca, si oferta nu e foarte rea. "Bine, si cand se termina bilele negre, ce fac, unde ma duc?" "Bilele negre cresc in creanga", imi spune cu un ranjet. "Daca vezi ca nu cresc suficient de repede, mai las-o si tu la soare, dimineata. Si sa ai grija ce faci cu ea." Ii transfer mental douasprezece accese E la solar si piscina, imi intinde creanga si se intoarce scurt pe calcaie, disparand grabit dupa un colt cu velociformerele lui vechi si desfundate, care fluiera la pornire. Ma urnesc si eu, acum chiar ca am intarziat rau. Ajung intr-un final la filarmonica, numai ca sa dau, in usa salii de concerte, nas in nas cu seful de orchestra. Bineinteles ca din graba si, surpriza, mai izbesc o data, sanatos, suflaiurotorul de un perete, si ma opresc brusc in fata lui, mai-mai sa-l dau si pe el peste cap. "Te asteptam cu totii de mai bine de un sfert de ceas! Hai sa incepem odata! Si ce faci cu instrumentul ala, l-am comandat special pentru tine, stii ca e un instrument extrem de sensibil, facut anume sa capteze toate inflexiunile spectrului culorilor gandurilor tale si sunetele, si tot restul... da cu el de pereti, ca de-aia a fost tinut in campul magnetic al lui Uranus, pe orbita, in straturile joase de metan, sa-l dezacordezi tu acuma!..." Exact asa ma gandeam si eu acum cinci minute, trebuie neaparat sa verific daca mai functioneaza, si cat de bine, inainte de a intra in sala aceea - asa ca ma intorc pe calcaie, aruncand peste umar "...toaleta...", nu suficient de repede sa nu-l aud urland in urma mea: "Si totusi, ce cauti cu velociformerele intr-o institutie!!..." N-am cum verifica, fie si intr-o camera inchisa, daca mai merge sau nu suflaiurotorul - hologramele pe care le genereaza ar straluci pe sub usa, si chiar daca nu, sunetele pe care le emite sunt mult prea puternice sa nu-si dea cineva seama ce fac. Dar solutia imi vine din mers, si, dupa ce trec primul colt de coridor, scot din buzunar creanga de nichel.